Cel mai rafinat contemplator al spectrului solar
Una dintre cele mai frumoase intalniri dintre fictiune si realitate este, cred, cea mijlocita de George Calinescu in doua dintre piesele sale de rezistenta: Bietul Ioanide si Scrinul negru. S-a afirmat adesea, pertinent, ca Saferian Manigomian si, mai apoi, Babighian sunt mastile literare de pe chipul lui Hrandt Krikor Zambaccian. Intr-atat de maiestrit mestesugite incat recunoastem continuitatea dintre cele doua dramatis personae, contempland in acelasi timp „modelul” de dinainte si de dupa razboi. Doi oameni perfect diferiti si identici, atat in literatura cat si in firescul realului.
Si totusi, cel putin aparent, intre copie si model exista o fisura. Autorul insusi, intr-o scrisoare din 14 noiembrie 1951, se grabeste sa ne descurajeze: „Unii cred ca in Saferian Manigomian am pus trasaturi din K. H. Zambaccian. Nu m-am gandit o clipa la aceasta, fiindca nici nu-l cunosteam. Adevarul este ca-mi trebuia un „om bun“ ingaduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide si pentru asta se impunea un oriental. Numai acolo in Asia simturile si inteligenta nu mai sunt mijloc si scop in sine.” La randul sau, rafinatul armean pare a confirma acest scenariu. O intamplare uitata, pomenita in treacat de memorialistul Vlaicu Barna, il aduce la usa lui Calinescu, cu doua tablouri sub brat in chip de omagiu, pentru a spune criticului surprins: “Eu sunt Manigomian!”1
Cel putin din acest moment putem afirma ca dateaza amicitia deferenta si calduroasa dintre cei doi atleti ai culturii romanesti. Dedicatia pe care romancierul i-o ofera, pe marginea unui exemplar din Bietul Ioanide, este graitoare: “Domnului Zambaccian, cel mai rafinat contemplator al spectrului solar”2 . Daca aceasta formula surprinde mai cu seama figura antebelica a orientalului (sa zicem Saferian Manigomian), intrezarim mai curand expresia postbelica (Babighian) intr-un alt, inspirat omagiu: “Zambacule, si tu esti o romanta pentru mai tarziu!” (Ion Minulescu).
Zambaccian inainte de razboi: efervescent, avid, solar, cultivand cu nesat si sistema arta. Acelasi personaj in devalmasia contondenta a stalinismului: “suspendat”, amanand – prin donatia acordata Statului – pentru mai tarziu propria “romanta”. De fapt, gestica subtilului colectionar dupa 1947 si pana la moarte este eclipsata atat de infaptuirile sale de dinainte cat si de destinul post-mortem. Umbrita, altfel spus, de alcatuirea colectiei si instalarea fertila in ambianta artistica a capitalei, pe de o parte si, pe de alta parte, de existenta muzeului sau si de rolul cultural al acestuia.
Colectionarul de dupa razboi este, desigur, membru corespondent al Academiei, conduce Romarta si adauga piese noi muzeului sau. In acelasi timp, insa, este fortat sa nu expuna pictura franceza – tocmai perla colectiei sale – si operele maestrului Pallady. Pierde, pe deasupra, si prietenia acestui artist incapabil sa colaboreze cu sumbra realitate comunista, ceea ce-l face sa exclame la un moment dat: “[...] voi vedeti ce se intampla in jurul nostru, dar Pallady nu intelege... S-a suparat pe mine, ce pot face eu, un biet om, in fata potopului?!”3 Incet, boala ii macina trupul si sfarseste trist, atins de orbire dar tinand inca, la capataiul sau, tablourile de Cezanne si Renoir.
Impresionistii i-au adus, de altfel, arta aproape, chiar daca primul contact cu expresia ei apuseana l-a avut in 1907 la Anvers, patria lui Rubens, Van Dyck sau Jordaens. Iata o marturisire de peste ani: “[...] am ramas intr-o zi consternat in fata unui tablou nou [...] in acea clipa am avut revelatia artei moderne si am ramas si astazi obsedat de senzatia acelei clipe [...] mi s-a raspuns evaziv ca e o lucrare «impresionista»”4 Nu este exclus ca tocmai ochiul orientalului, deprins deopotriva cu ariditatea desertului si explozia cromatica a artefactelor locale sa fi fost sensibil la scintilatiile cromatice impresioniste.
In logica gustului artistic al lui Zambaccian, totusi, impresionismul nu pare a depasi statutul inaugural. Mai curand e dispus sa pretuiasca pictura asezata, “construita”; o mai buna empatie are, de pilda, cu poezia tablourilor lui Pallady decat cu fervoarea tuselor lui Steriadi. In acest context, intanirea cu Petrascu a fost, se pare, decisiva; prin intermediul lui s-a apropiat de Grigorescu, fata de care avea rezerve la inceput, la fel cum, in general, simtul sau estetic a avut o traiectorie inversa: “Autodidact, mi-am facut o educatie à rebours [...] Cu ce aviditate alergam, pe vremuri, spre salile de arta moderna ale marilor muzee!” 5
In spatiul culturii romanesti, H.K. Zambaccian este o aparitie comparabila cu Ambroise Vollard. Perfect contemporani, ambii au avut indrazneala si clarviziunea de a sprijini arta noua. Exista, insa, o deosebire esentiala: Vollard era esentialmente negustor, cumpara pentru a vinde, in timp de Zambaccian era mai ales colectionar, are vocatia ctitoriei. Nu intamplator cel mai coerent, ultimul (si singurul ramas) muzeu privat din Bucuresti a fost infiintat de el.
Diferenta de generatie – nascut in 1889, mort in 1962 – face ca in anii ’20, cand celelalte muzee private (Kalinderu, Anastase Simu si Toma Stelian) erau in plina crestere, el abia sa isi inceapa colectia de arta. Deosebirea este, insa, mai substantiala. Armean ca origine si negustor cu studii la Anvers si Paris, colectionarul abil este dublat si de un om cu fler si gust ales, fasonat in preajma expozitiilor de arta franceza. Insasi constructia ce adaposteste patrimoniul acentueaza caracterul exceptional. Daca ceilalti apelau la formule spectaculoase desi revolute, Zambaccian se indreapta, cum o facea si in selectarea tablourilor, catre propria epoca. Cladirea, construita in 1940 de G. D. Gallin, se incadreaza intr-un modernism de orientare mediteraneeana, cu volume bine precizate, deschideri reduse, decor frust insa nu lipsit de detalii fermecatoare.
Aprecierea si intelegerea artei contemporane ii era inlesnita lui Zambaccian de frecventarea cercurilor de artisti si critici. In preajma acestora si in ritmul calatoriilor in strainatate, el a adunat treptat o colectie bogata. Pe langa pictura franceza, notabila prin prezenta unor Delacroix, Renoir, Cezanne, Sisley, Pissaro, Bonnard, Matisse, Picasso, cei cativa artisti romani – mai cu seama Pallady, Luchian si Andreescu – sunt fiecare reprezentati de capodopere.
Intuitia l-a determinat pe abilul Zambaccian, in 1947, sa isi doneze colectia Statului. Desi conditiile contractuale prevedeau ca in decurs de doi ani sa fie adaugat inca un etaj, care sa cuprinda o sala de expunere prevazuta cu un luminator, si doua sali mai mici, singura modificare este cea din 1957, in care este construita sala Luchian. Urmatorul reper al istoriei acestui asezamant este cutremurul din 1977. Chiar daca imobilul avusese putin de suferit si in ciuda protestelor lui Jacques Zambaccian, nepotul colectionarului, muzeul a fost inchis iar patrimoniul trecut in salile Muzeului Colectiilor de Arta, o institutie, care desi recupera si prezenta convingator un fenomen major in viata artistica ante si interbelica, pierdea farmecul contextului initial. Ca o tarzie reparatie, in 1996, muzeul a fost redeschis in strada ce acum ii purta numele.
Vlaicu Bârnă, Între Capşa şi Corso, Albatros, Bucureşti, 2005, p. 368.
Remus Niculescu, „Zambaccian et son musée”, Revue roumaine d’histoire de l’art, numéro hors serie, 2006, p. 55.
Vlaicu Bârnă, ibidem, p. 380.
Hrandt Krikor Zambaccian, Însemnările unui colecţionar de artă, cap. I, LiterNet.ro 2004 / PDF.
