Un domn cu mustaţă racit -pentru pictura abstractă-
Emoticon. Îmi doresc uneori, stând la calculator, să pot înlocui emoticon-urile curente - nu pentru că mi-ar displăcea, ci din nevoia altor frecvenţe de comunicare - cu un limbaj mai amplu de forme şi culori. Născute la sfârşitul secolului al XIX-lea în paginile câtorva reviste europene, sub forma unor alăturări, implicit amuzante, de semne de punctuaţie tipografice, emoticon-urile imaginau de pe atunci figura omenească în reprezentări schematice, esenţializate, ale râsului, tristeţii sau mirării. În 1982, un profesor universitar – ne aflăm în era timpurie a internetului – aruncă pe ecran, din doar trei scurte bobârnace pe tastatură, un :-) şi un :-( , pentru a abrevia jucăuş expresia ilarităţii şi a supărării. Mă pune adesea pe gânduri această banală operaţie de abstragere a emoţiilor, de care noi, cei de acum, ne slujim cu dezinvoltura automatismelor cotidiene. Succesul convenţiei stă exact în ceea ce o defineşte: când tastez două puncte, liniuţă şi paranteză, recurg la un emoticon, la o reprezentare simbolic-emoţională a feţei umane. Ceea ce i-a asigurat cvasi-universalitatea în era internetului, este recognoscibilitatea figurii umane, mult mai familiară ochiului obişnuit decât, probabil, orice altă configuraţie vizuală. Întreg conţinutul cuprins în procesul prin care o figură umană încearcă să transmită alteia un mesaj, prin discurs verbal, mimică şi tonalitate vocală, e contras într-o reprezentare vizuală abstractă, dar totodată infinit de simplă. Această întruchipare a emoţiei mizează pe înclinaţia noastră de a ne recunoaşte, în reprezentări, propriul corp uman, mai ales faţa, şi de a înţelege fără mare dificultate un elementar cod de abstragere a configuraţiilor noastre corporale prin intermediul limbajului strict grafic al semnelor de punctuaţie.
Spiritualul. Încercând să-mi ciscumscriu niţel termenii, realizez repede că nu pot urmări tangajul semiotic, cyber- şi visual-cultural pe care îl comportă problema mea, şi afirmând asta nu fac o piruetă retorică: nu pot, efectiv. Iar alăturarea pe care am de gând să o fac, punând în aceeaşi cofă exemple ale culturii populare, emoticon-urile de pe internet, şi ale culturii „înalte”, primele picturi abstracte, va arcui cu siguranţă sprâncenele cititorilor riguroşi.
Îmi este limpede însă: la un moment dat, cineva a întrezărit posibilitatea ca emoţionalul de care vorbim să fie exprimat şi trecut altora mult mai bine prin artă, dacă renunţăm să îl îmbrăcăm în forme recognoscibie, aruncând peste bord orice recognoscibilitate, a oricărui corp obiectual din realitatea vizuală care ne înconjoară. Se ştie că în istoria artelor vizuale, acelaşi sfârşit de secol XIX a adus o schimbare fundamentală, pe care, în ciuda abundenţei exegetice şi istoriografice, cercetătorii şi comentatorii oneşti ezită, până azi, să o pună pe seama unei cauze strict determinabile. Câţiva artişti au încetat să mai lucreze figurativ, nimeni nu ştie exact de ce. În schimbul „reprezentării mimetice a realităţii” (iată o mostră de limbaj de lemn, încetăţenit printre filele manualelor care tratează problema), ei, pictorii, au pus la punct un întreg eşafodaj cu caracter teoretic pentru a susţine un alt tip de imagine, non-figurativ, pe care au ajuns să o profeseze după metamorfoze, epure şi cristalizări succesive ale limbajului pictural. Deşi noul limbaj abstract nu a întârziat să-şi manifeste polimorfismul, bântuind mintea artistică până destul de târziu în secolul următor, atunci când se invocă importanţa abstracţiei în istoria artei, se face referire, în mod firesc, mai întâi la începuturile fenomenului, bogate încă în zăcăminte de semnificaţii neexplorate îndeajuns.
Trei artişti, un rus, un ucrainean şi un olandez (deşi nu sunt singurii preocupaţi în epocă de asemenea lucruri), au marcat această protoistorie şi au instituit, mai ales la nivel ambiţios „teoretic”, noul statut al imaginii. Sub influenţa unei întregi literaturi ezoterice, dar şi a tradiţiei filosofice occidentale, Kandinsky, Malevich şi Mondrian au esenţializat radical imaginea picturală, redefinind-o – poate părea straniu – ca fiind altceva decât ea însăşi. Au încetat să o mai vadă ca entitate fondată în sine, indicând repere care să permită înţelegerea fundamentului ei ca fiind de găsit altundeva decât în imaginea ca atare. Dacă aceasta accede la principiul care o face posibilă, avem o imagine esenţializată, întoarsă la propria ei origine, o imagine adevărată. „Tastatura” de care aveau ei nevoie pentru a pune la punct mijloacele de expresie în noul registru, a primit rezumatul concis al unui cod de forme, culori şi figuri geometrice. Pe scurt, avem de-a face cu o imagine fundamental nouă, ale cărei resorturi solicită atât transcenderea domeniului corporal, cât şi al celui intelectual, axat pe cuvânt, logică, discurs raţional.
Emoţionalul – ei bine, el rămâne în noul scenariu, exaltat cu atât mai mult cu cât, ne-o spun textele şi opera artiştilor, importanţa sufletului în mecanismul de producere şi receptare a imaginilor induce necesitatea creerii unei încărcături non-discursive, dar explicite, în magma acestora (o misterioasă, neconceptualizabilă prezenţă a sufletului în operă). E vorba de o încărcătură poate mai apăsată la Kandinsky, în care exegeţii au văzut prototipul abstracţiei emoţionale, calde, pătimaşe cromatic. Dar calitatea primordială a noii picturi este uluitoarea ei capacitate de absorbţie. Ni se spune neîncetat, încă de la primele texte despre pictura abstractă, că în noua imagine obiectul nu mai există (principiul non-figurativităţii), ceea ce are drept consecinţă şi evanescenţa subiectului care o contemplă. Într-adevăr, nici subiectul nu mai e de găsit acolo, autonom în faţa obiectului de contemplat. Eşti – şi te simţi – prins, capt(ura)t, absorbit într-o imagine totalizantă şi originară. Nu întâmplător, primele picturi abstracte se nasc într-o perioadă preocupată asiduu de studiul psihologiei umane, a dezvoltării ei pornind de la stadiile infantile, de unde curiozitatea artiştilor din epocă pentru „arta” copiilor, pentru calităţile primilor imagini pe care le producem ingenuu, înaintea oricărei cizelări de ordin formal. Imaginile dense cromatic, totalizante, ale copiilor sunt un posibil model originar al abstracţiei. Există un nume pentru a da seama de această experienţă de absorbţie, înghiţire, anulare ontologică prin încorporare şi nediferenţiere. Titlul generic sub care intră această problematică este spiritualul în artă. Fiind esenţa artei, se credea că spiritualul, odată redescoperit şi reafirmat în interiorul ei, va schimba lumea.
De ce nu place pictura abstractă? Dacă într-adevăr spiritualul artei abstracte a schimbat lumea, adică felul în care oamenii se raportează unii la ceilalţi şi la ei înşişi, mă întreb de ce ne-am pierdut afinitatea ingenuă faţă de imaginile totalizante, originare pe care le mâzgăleam când eram ţânci? Cum se face că, în practicile noastre curente, ale unor oameni mişcându-se constant în interiorul unui univers de imagini, verbalul şi corporalul uman par să aibă preeminenţă asupra informului de ordin cromatic? De ce, în ciuda faptului că suntem protagoniştii unei civilizaţii vizuale care ne dictează până şi cele mai obscure mecanisme cerebrale – de vreme ce ni se spune neîncetat că avem minţi doldora de imagini, suprapopulate de configuraţii de origine vizuală – continuăm totuşi neabătuţi să fim eminamente vorbitori, scriptori, subiecţi raţionali şi abia în ultimă instanţă desenatori naivi, „zugrăvitori” originari de reprezentări vizuale globale, totalizante? Cu cât mintea ne este mai ocupată de imagini, cu atât mâinile de pe tastaturi caută mai febril cuvinte - cum aşa?
Nu ştiu. E însă evident că actuala neaderenţă la tipul de imagine descris mai devreme indică, dacă te gândeşti la ce o defineşte, două posibile explicaţii.
Mai întâi, se poate susţine că orice imagine rămâne o trimitere la corpul nostru. Oameni fiind, ne menţinem, se pare, acest ataşament: lipiţi, în procesul percepţiei vizuale, de propriul nostru corp, suntem o dată mai mult ataşaţi corporalităţii universale care ne înconjoară. Vedem corpuri, obiecte – res - şi le reprezentăm. Actualmente, figurativul în pictură e o modă pandemică şi mă întreb cine mai meditează la spiritualul subiacent imaginilor abstracte. Mai importantă decât prima, a doua explicaţie ne pune faţă în faţă cu o evidenţă: spiritualul nu mai convine nimănui, cu atât mai puţin artei, picturii sau internetului. Confruntaţi cu posibilitatea experienţei prin care el se manifestă – dacă e să-i credem pe pictori, totalizant şi absorbitor – ne repliem la adăpostul liniştitor al statutului de subiecţi distincţi, atutonomi, tăiaţi ferm din ţesutul realităţii. A fi incluşi prin trăire în ceva care ne depăşeşte poate fi cel mult interesant, dar nu neapărat dezirabil.
Un domn cu mustaţă răcit. Ce este spiritualul? L-a văzut cineva? Deşi mi-am păstrat, cum se vede, candoarea marilor întrebări, aceasta este cea mai grea dintre câte mi se pot pune. Nu am nicio idee. În cadrul unui curs de filosofie, la care profesorul s-a prezentat înarmat cu o duioasă colecţie de ilustraţii şi fotografii prin care să dea corp, în mintea studenţilor săi, filosofilor ca oameni în carne şi oase, cabanelor legendare în care scriseseră, cătunelor în care aceştia trăiseră, un student a întreabat dacă deţine cumva, printre atâtea fotografii, şi una a Fiinţei, pentru a înlesni astfel familiarizarea cu conceptul. Aş fi la fel de interesată de existenţa unui album fotografic al Spiritualului: cred sincer că un instantaneu pieziş al Spiritualului făcându-şi pedichiura ar putea trata pe oricine de cele mai crunte îndoieli metafizice. Gândindu-mă la fetiţa care, în timp ce participa la un vernisaj, a reuşit să citească imediat pictura abstractă a lui Ion Pană, ca înfăţişând cert „un domn cu mustaţă răcit”, îmi spun că reprezentarea de tip emoticon umanoid se poate răsfrânge, iată, în mod neaşteptat, asupra interpretării unor tipuri de imagini care, în general, îi premerg. Mustăciosul răcit arăta cam aşa: * )
(
__ )
)
Vibraţiile nazale din profil sunt indiciul indubitabil al unei afecţiuni deranjante, nu? Iar a citi o atare imagine abstractă în termenii corporalităţii umane este, la urma urmei, una din modalităţile de a o înţelege. Însă, în lipsa oricărui alt indiciu, îmi dă această interpretare vreunul al spiritualului? Mă tem că nu. :-).
