Bașpunar

text de Alexandra Voivozeanu

La ora prânzului, cele două magazine din centrul Bașpunar*/Fântâna Mare, satul din Constanța locuit aproape integral de etnici turci, sunt închise. La 12 și un sfert, un puști de 16 ani coboară turma de capre la adăpat, la fântână din centrul satului. Un sfert de oră mai târziu, vreo 30 de vaci iau locul caprelor. Altfel, nici o mișcare pe străzi, oamenii încă se ascund de arșita de amiază.
Câteva minute după ora unu, un băiat de vreo 10 ani, cu tălpi desculțe pe covoarele viu colorate ale geamiei, închide ochii și rostește la microfon chemarea la rugăciune. Cântecul lui vibrează deasupra satului.
Despre Bașpunar, liderul comunității, Memet Sebatin spune: “e un sat mic, chiar bogat nu e, dar nici sărac-sărac nu e”. Pe locul actual, explică el, oamenii au coborât acum mai bine de 170 de ani. Legenda spune că un taur s-a întors murdar de noroi pe dealul unde era, initial, satul. A doua zi, stăpânul l-a urmărit și a descoperit “o băltoacă, un izvor de apă, cum se zice”, explică Sebatin. Așa că au decis să coboare de pe deal. Apoi, au ridicat fântâna, acum 168 de ani, și geamia, acum 158.
Cu timpul, în sat s-au mutat și alți etnici turci care locuiau în sate cu populație majoritar românească. În vremurile bune, satul avea cam 140 de familii, dar, pe parcurs, o parte s-au împrăștiat în sate din împrejurimi, sau în Constanța. Alte 15-20 de familii sunt plecate în Germania, “pentru pâine”, aproximeză Sebatin, în timp ce în sat au mai rămas cam 100-115 familii.

Geamia

În centrul satului, în stânga fântânii, e geamia, cu un minaret alb care perforează cerul. Cum adulții nu mai au timp, copiii sunt cei care fac chemarea la rugăciune. La geamie nu se mai merge zi de zi, ca înainte, când, chiar dacă oamenii din sat lucrau, “erau 30 de bătrâni la geamie”, își amintește Sebatin. Acum, bătrânii au murit, iar slujba de vineri, de la prânz, pentru care imamul vine special în sat, e singura care se mai ține în timpul săptămânii. Adună cel mult 20 de bărbați și băieți.
Despre Ramadan, postul în care nu ai voie să mănânci și să bei apă până la apusul soarelui, sătenii spun că, pe vremuri, erau mai ușor de ținut, pentru că “venea iarna, ziua era scurtă”. Acum, se ține vara și “când se cântă la geamie, deci la trei [dimineața] termini cu mâncarea și, până la nouă seara, [trebuie] să stai flămândă și fără apă”, explică Nazile, o femeie de 58 de ani, care s-a mutat în Bașpunar după ce s-a căsătorit. Ea nu mai reușeste din cauza problemelor de sănătate, dar alții din sat țin postul.

Școala

În sat nu se adună suficienți copii pentru o școală sau grădiniță. Și înainte, își amintește Aișe, o femeie de 51 de ani, “născută și crescută” în Bașpunar, “clasa întâi cu a treia [avea] un învățător, a doua cu a patra un învățător”. Astăzi, copiii se urcă în fiecare dimineață într-un microbuz care-i duce patru kilometri, până în comuna Independența.
Cursurile sunt în română, dar au și profesoară de limba turcă și de religie. E mai bine că pleacă din sat, spune Sebatin, la gândul că “au colegi români și învață și limba română”. Continuă râzând: “Aici dacă am învățat, învățătoarele învățau turcește, noi românește mai puțin”.
Nici Nazile, o femeie de 58 de ani, care a crescut la Esechioi, în județul Constanța, “la margine, în turcime”, nu avea un context potrivit ca să învețe limba română. “Am început la școală, îți spunea, te uitai ca animalul că nu înțelegeai. [..] Și dăi bătaie, și ne bătea. Nu înțelegeam, degeaba mă băteau”. A început să învețe prin clasa a treia. Apoi, după căsătorie ea și soțul s-au mutat în casa socrilor pentru că vorbeau română, așa cum era obișnuiți: “socru-miu a început să ne certe, că asta e casă de turci, trebuie să vorbești limba. Și am început iar turca”.
La fel, Aișe își amintește că i-a fost greu pentru că nu știa limba atunci când a mers la școală. “Eram copil de clasa a doua, avem o poezie: bucuros de oaspeți. Știam ce înseamnă *bucurie*, dar *oaspeți* nu știam și în gând îmi ziceam „fir-al al naibii, [..] când o să am și eu copiii mei, o să grijă să îi învăț română”, să le fie mai ușor, povestește ea.

Am trăit și trăim ca frații

“Statul român nu ne-a separat deloc”, spune Sebatin când e întrebat cum e să trăiești ca etnic turc în România. „Deci, geamia nu ne-a închis, dar n-aveam timp [din cauza muncii să mergem la geamie]”. Povestește că a lucrat ca șef de secție într-o echipă de 24 de români: „nu mi-a zis nimeni, băi, tu esti turc, ieși afară”. El continuă:
Deci, noi suntem cetățean român de etnie turcă. Am avut un prieten, zice: “băi, să nu îți fie rușine [să vorbești română], că noi turcă nici atât nu știm. Mi-a dat ăla curaj, încet-încet. Am lucrat la [nume companie], tot așa, numai cu români am lucrat, făceam mâncare, ei făceau carne de porc, eu nu mâncam, dar n-au zis “hai să pun în farfurie carne de porc să mănânci carne”, respect [...]... am trăit și trăim ca frații.
Un alt bărbat din sat care a lucrat temporar în Turcia povestește că se simte atașat mai degrabă de locul în care s-a născut și a crescut, decât de cel la care se raportează cultural și religios: “aici ne-am format, nu se uită. Indifierent ce ți s-ar oferi acolo, gândul tot aici e”.

*

Seara, Bașpunar e cel mai efervecent. Pe la ora opt, într-o încăpere, doi bărbați stau față în față pe o bancă de lemn și joacă tabinet. Notează punctajul pe un caiet studențesc, fără să schimbe prea multe cuvinte. Doar unul dintre ei fumează. În față încăperii, de la geamul deschis al unei mașini albe, un șofer e prins într-o conversație cu amicul lui care stă afară, în picioare.
Un pic mai sus, pe podul din fața fântânii, un bărbat își ajută mersul cu baston. De la Fântână, inima satului, doi copii se întorc cu apă în sticle de doi litri.
La barul de vizavi, ambele mese sunt ocupate, una de femei, cealaltă de bărbați. Mai sus spre strada care urcă către deal, un băiețel aruncă în aer o minge galbenă. După o zi mult prea căldă, așteaptă cu toții ploaia care vine cu stropi mari.

*de la Bașpînar – care, în turcă, pare să însemne izvor principal