Bienala de la Veneția

În curând cea de-a 56-a ediție a Bienalei de la Veneția se încheie, iar participarea României de anul acesta a fost remarcabilă și apreciată, datorită prezenței lui Adrian Ghenie cu expoziția ”Darwin’s Room”. Un astfel de apogeu al prezenței artei românești pe piața internațională merită să fie pus în paralel cu un moment la fel de culminant al participării României la Bienala de la Veneția – solo show-ul lui Ion Țuculescu din 1966: momentul în care arta românească capătă un caracter specific în programul expozițional de la Veneția și atrage interesul vizitatorilor străini. În orice caz, vorbim de o intrare remarcantă pe această scenă petrecută abia la 70 de ani de la inaugurarea bienalei.

Bienala de la Veneția a fost inaugurată în anul 1895, la inițiativa regelui Umberto și a Margueritei de Savoie. În următorii ani, din ce în ce mai multe țări s-au alăturat, concepând pavilioane speciale, cele dintâi fiind Belgia, Marea Britanie, Germania, în 1909, la cea de-a o opta ediție. Prima participare a Franței în pavilionul central s-a petrecut abia la ce-a de-a patra bienală, pentru ca abia în 1912 să aibă parte de propriul pavilion, inaugurat de o expoziție personală Rodin.

România a inițiat seria de participări la Bienală începând cu anul 1924. În 1930, Nicolae Iorga inaugurează Casa Romena în Palazzo Correr. După 1942, România e absentă până în 1954, dar adevărata schimbare de perspectivă și de stil este marcată de expoziția personală a lui Ion Țuculescu în 1966, retrospectivă a artistului decedat în 1962. Cu această ocazie, pictura românească își impune un discurs clar, cu interese îndreptate către arta vestică, întrucât lucrările sale se integrau într-o tendinţă foarte actuală a artei plastice internaţionale: neoexpresionismul, având, totodată, ca punct de plecare, simboluri populare autohtone.

Prezența lui Ion Țuculescu la Bienala de la Veneția se petrece după un traseu sinuos, traseu care totuși l-a determinat să fie primul artist din blocul estic care a fost pe punctul de a obţine marele premiu al evenimentului. Profesia sa oficială de medic îl recomandă din start drept un artist virtuoz, care nu a putut renunța la chemarea sa inițială, chemare care, în același timp, i-a asigurat o viziune singulară care l-a detașat de stilul practicat la acea epocă, fiind vorba, bineînțeles, de realismul socialist în pictură.

Țuculescu părăsește din timp figurativismul în lucrările sale, care îl nemulțumesc, atingându-și apogeul o dată cu abordarea expresionismului, influențat fiind de Van Gogh. Cunoaște diferite perioade de creație: perioada expresionistă (1938-1947), perioada folclorică (1947–1956), perioada totemică (1957-1962). Pictura sa este dominată de simboluri puternice, exaltări aproape violente, motive decorative populare care se adâncesc într-o estetică mult mai profundă și semnificativă ce ține de avânturi subiective autentice.

La Bienala de la Veneția, la momentul respectiv, interesele erau îndreptate către arta kinetică și optică. La Ion Țuculescu abordarea se dovedește la fel de vizionară. O dată cu utilizarea motivului ochilor, artistul a atins acea subtilitate a operei de artă care nu mai induce la simpla contemplare; artistul reușește să opereze schimbarea de direcție de la opera de artă care trebuie privită la opera de artă care privește privitorul – care te privește și care te implică. Cele optzeci de lucrări prezentate atestă efervescența activității lui Ion Țuculescu care a lucrat neîncetat de-a lungul vieții, a avut parte de expoziții numeroase chiar și în condițiile în care stilul său nu a fost acceptat pe deplin pe perioada vieții lui.