Cine sunt și de unde vin ucrainenii din Fântâna Mare?

Text de Alexandru Iorga

În ciuda faptului că etnicii ucraineni din România sunt numeroși (peste 50000 de persoane care s-au declarat ucraineni la Recensământul din 2011 ) și așezările sunt distribuite în sudul (Banat), estul (Dobrogea) și nordul (Maramureș, Suceava) țării, puține studii despre aceștia au fost publicate, iar comunitățile au fost puțin cercetate.

În 1920, etnograful și istoricul Alexandru P. Arbore publică în Arhiva Dobrogei un articol intitulat Așezările rușilor și lipovenilor din Dobrogea, în care discută istoricul stabilirii acestor populații slave pe în Dobrogea, dar și formele specifice de organizare și obiceiurile de la acea vreme. Arbore își deschide articolul marcând diferența următoare: „rușii sunt Ucraineni, Ruși mici, Malo-Ruși sau Haholi, pe când Lipovenii sunt Ruși-Mari, Moscoviți – Velico-Ruși cum se mai numesc sau din alte părți ale Rusiei interioare” (pg. 1). Sosirea ucrainenilor în Dobrogea a fost în strânsă legătură cu momente istorice dificile și cu nenumărate situații în care populațiile ucrainene au fost opresate.

Mictat Gârlan, în capitolul său Turcii și ucrainenii din România. Cercetări de etnopsihologie (publicat în Jakab Albert Zsolt și Peti Lehel 2009) identifică în istoria ucrainenilor din România trei valuri majore de migrație, astfel: „primul val a avut loc după anul 1798. În acel an, trupele cazacilor zaporojeni ale hatmanului Ivan Mazepa, în alianţă cu cele suedeze ale lui Carol al XII-lea, au fost înfrânte de armatele rusești ale lui Petru cel Mare în bătălia de la Poltava. În urma acestei mari înfrângeri, cea mai mare parte a cazacilor ucraineni se va răspândi spre Dobrogea și sudul Moldovei. […] Al doilea val a avut loc în urma prigoanelor rusești din partea țarinei Ecaterina a II-a. Ea a lichidat oștile zaporojene cu luarea lor în iobăgie. O parte dintre aceste trupe au migrat spre Dobrogea, pe atunci un ținut al Imperiului Otoman. Pescuitul fiind ocupaţia lor de bază, au organizat în Delta Dunării o tabără de cazaci, sub denumirea de Zadunaiskaya Sici. Pentru serviciile de frontieră aduse Imperiului Otoman împotriva Rusiei, această tabără de cazaci a primit un permis de așezare (beylik) pe o suprafaţă de teren cu întindere de la brațul Sfântu Gheorghe, Lacul Razelm și Isaceea, până la localitatea Babadag. Cu timpul, situaţia militară a acestor cazaci creștini a devenit tot mai grea în cadrul Imperiului Otoman. […] O tentativă de desprindere de Imperiul Otoman a avut loc în anul 1821, când 600 de cazaci trec Dunărea și se alătură trupelor țariste. O a doua manifestare a avut loc în timpul războiului ruso-turc din anul 1828. […] Al treilea val migrator de ucraineni s-a produs în perioada anilor 1828-1861. A fost perioada în care mulţi fugari de iobăgie din Imperiul Țarist au venit spre România, pentru a scăpa de serviciul militar rusesc (recrutcina). Fugarii ajunși în Dobrogea au găsit pământuri libere pentru pescuit, vânat și agricultură, care le-au permis un trai de muncă în armonie cu alte neamuri. Astăzi, localitățile în care sunt răspândiți ucrainenii din România sunt: Tulcea, Sulina, Somova, Nufărul, Ciucurova, Fântâna Mare, Lunca, Cetalchioi, Chilia Veche, Periprava, (sic!) Câșlița, Mila 23, Letea, Partizani, Crișan, Caraorman, Murighiol, Dunăvățul de Sus, Telița, (sic!) Dunăvățul de Jos, Mahmudia, Sf. Gheorghe, Vadu, jud. Constanța. Ucrainenii dobrogeni se recunosc cu mândrie drept cazaci «haholi» și se deosebesc de cei bucovineni, cunoscuți sub denumirea de ucraineni «huțuli» sau «ruteni»” (pg. 471 – 472).

Mictat Gârlan precizează faptul că „în perioada 1948-1958, minoritatea ucraineană din România a beneficiat de școli cu predare în limba ucraineană în fiecare din localitățile cu populaţie ucraineană compactă. De asemenea, au funcționat cinci licee teoretice și pedagogice, din care două la Sighetu Marmației și câte unul la Siret, Suceava și Tulcea. După anul 1990, s-a reluat sistemul de predare a limbii ucrainene ca limbă maternă, inițial prin formarea personalului didactic în cadrul Școlilor Normale de la Sighetu Marmației, Suceava și Tulcea” (pg. 473). Predarea în limba ucraineană și specializarea pedagogilor în școli în Sighetul Marmației și Murighiol (Tulcea) la începutul perioadei comuniste au fost menționate în câteva dintre discuțiile pe care le-am avut cu mai mulți bătrâni din Fântâna Mare.

Tot după 1990, a fost înființată Uniunea Ucrainenilor din România (UUR), cu filiale locale în județele în care există populație de naționalitate ucraineană. Scopurile Uniunii vizează păstrarea identităţii ucrainenilor, a culturii și limbii materne, dar și a tradiţiilor și obiceiurilor.

Fântâna Mare, Tulcea este o comunitate de etnici ucraineni (haholi), aflată la 5 km de drumul principal (singurul) care leagă Ciucurova de Slava Cercheză, fiind parte din comuna Ciucurova începând cu anii 1970. Așezarea este poziționată pe o vale înconjurată de vechi păduri de tei. Satul a purtat numele Bașpunar (în traducere aproximativă: capul fântânii; desemnând fie parul mobil din vârful unei fântâni cu cumpănă, fie cea mai mare dintre fântânile din zonă), iar momentul schimbării numelui este imprecis, cel mai probabil după 1968. Conform datelor de la Primăria Cicurova pe baza recensământului din 2011, în sat erau 271 clădiri, 201 gospodării, cu o populație totală de 479 locuitori, căror li se adaugă 83 de persoane plecate pentru perioade îndelungate. Locuitorii s-au declarat preponderent români, însă există o puternică tendință de recuperare a limbii și culturii ucrainene.


Referințe
Arbore, Alexandru P. 1920. Așezările rușilor și lipovenilor din Dobrogea. În Arhiva Dobrogei, vol. III, nr. 1/1920.
Gârlan, Mictat. Turcii și ucrainenii din România. Cercetări de etnopsihologie. În Jakab Albert Zsolt – Peti Lehel (ed.). 2009. Procese şi contexte social-identitare la minorităţile din România. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale – Kriterion, Cluj-Napoca, pg. 385-518.