Fântana Mare: ocupații ale celor care locuiesc în sat

text de Alexandra Voivozeanu

Atunci, “chiar dacă avea o clasă mai puțin, avea toată lumea de muncă și avea un ban în buzunar”, spune Aișe, o femeie de 51 de ani care a lucrat la CAP, din ’84, când a terminat clasa a zecea, până în’87, când s-a căsătorit. Mergea “mai mult la sapă, [unde] se ducea toată lumea, mai ales femeile”. Bărbații, continuă ea, erau majoritatea „angajați, mecanizatori, [lucrau] pe la sistemul ăsta de irigații”.
La CAP a lucrat și Nazile: “prin martie noi ieșeam și adunam pietrele de câmp […] pe urmă, dacă a semănat ciucălăii aia, îi adunam, iar, cu căruțele la margine. Arau, discuiau, semnănau și, pe urmă, începeam săpatul la porumb”, își amintește ea. Ca ziler, primea cam 350-400 de lei sau 500 de lei pentru o lună completă de lucru, mult mai puțin față de media de 1700 cât câștiga angajatul unei societăți agricole. Pentru ea era, oricum, singura opțiune în zonă: “La oraș era de muncă, te primea peste tot, dar noi dacă n-aveam..”
După 1989, când întreprinderile de stat și cooperativele unde lucrau cei mai mulți dintre cei pe care i-am întâlnit în Fântâna Mare s-au dizolvat, în zonă “lumea a rămas fără serviciu și fără nici un ajutor”, povestește un bărbat de 60 de ani.
Nici în prezent, circumstanțele nu s-au schimbat semnificativ pentru satul aflat la 60 de kilometri de Constanța. Majoritatea celor care îl locuiesc sunt pensionari. Câțiva fac naveta zilnic către oraș, unde lucrează la firme de construcții deținute de turci. Alții cresc animale. Din ce în ce mai mulți pleacă în străinătate, mai ales în Germania. O parte își suplimentează veniturile din arenda pentru suprafețele [mici] de teren pe care le au.

Proprietari de animale

Unul dintre cei care au animale este Hilaver, 44 de ani, cu care stau de vorbă la fântână, unde vine după ora prânzului să adape cele 25 de vaci cu care a fost la păscut. Patru sunt ale lui, 21 ale altui sătean. Cei doi le scot pe deal alternativ, în funcție de numărul deținut: “Așa ne-am organizat noi între noi, că dacă n-ai văcar”, spune Hilaver. Se merge o zi “pe cap de vacă. Patru zile merg, 21 am liber, explică el. Și alții din sat împrumută același model de organizare.
Într-o zi obișnuită, Hilaver, care noaptea lucrează ca paznic, iese cu vacile “la șapte, șapte jumate, maxim opt”. La prânz le aduce la fântâna din centrul satului. Apoi, le duce în alt loc, în vale, unde “sunt mai mulți, mai stai la taclale, trece timpul mai altfel”. La ora cinci, la muls. Apoi, soția stă cu ele, până pe la 9 jumate, pentru că el trebuie să plece la lucru.
În sat, mai sunt “capre, vaci și câteva oi” spune el. Oamenii au renunțat să crească animale din cauza prețului scăzut la lapte: “70 de bani un kil de lapte. Dai un kil de lapte, o țigară nu poți să îți iei”. El preferă să facă brânză, “pe comandă”. Face un kilogram de brânză din patru litri de lapte și o vinde cu 10 lei kilogram: „2 lei 80 față de 10 lei e diferență mare”.

La lucru în străinătate

Într-una dintre după-amiezele la Fântana Mare, un bărbat care a preferat să rămână anonim, îmi povestește la o cană de ceai negru, experiența de lucru în Turcia, destinația predilectă a românilor în perioada de imediat de după 1990.
A ales să lucreze temporar în străinătate, pentru că, odată cu privatizarea societăților de stat din zonă, nu reușea să își mai găsească de lucru. În perioda respectivă, câștigurile erau mult mai mari în Turcia: “După Revoluție 100 de dolari pentru ei nu era nimic, dar aici, în România, după Revoluție 100 de dolari era ceva […] banii ăia nu puteai să îi câștigici aici”, explică el.
Își umplea o geantă cu câteva haine și mâncare, cât să îi fie de ajuns până găsește de lucru și pleca, cu viză pe câteva luni. De dormit, dormea sub cerul liber. Nu avea vreun contract, ci își căuta de lucru la fața locului, în ceainării și cafenele, care serveau drept locuri de întâlnire ale potențialilor angajatori cu migranții.
Din cafenele, „nu erai sigur nici cine venea să te ia. […] nu erai singur la ce muncă te punea, te lua, te urca în dubă, te ducea. Și îți dădea de muncă, îți arăta la fața locului”. Într-un asemenea context, nu a simțit că etnia turcă îi aduce vreun avantaj: “Nimeni nici doi bani nu dădea pe tine, că ești de aici, din România. Că ești turc, că ești român, ești străin acolo la ei, te folosea ca un sclav.”
Angajatorii profitau de faptul că ei se aflau acolo doar temporar, uneori le rețineau pașapoartele ca să nu poată pleca sau nu-i plăteau după săptămâni întregi de muncă. În fața acestor practici, muncitorilor nu le rămâneau multe de făcut, trebuia oricum să se întoarcă în țara de origine la termenul stabilit: Dacă săreai viza [..] 5 ani de zile nu aveai voie să treci dincolo”.
Cu toate obstacolele, încetul cu încetul, a căpat experiență, a înțeles cum merg lucrurile și a început să ceară bani mai mulți sau să caute slujbe care ar fi fost mai bine plătite, în brutării sau fabrici.
Din 1990 până în 2019, pentru locuitorii din Fântâna Mare care pleacă din țară în număr din ce în ce mai mare, s-au schimbat țările de destinație, dar, probabil, pentru mulți, cel puțin la început, experiențele de lucru sunt similare, așa cum spune și interelocutorul meu:
„Și acum nu tot așa? În Germania, în Italia, în Spania.”