Interviu Anonim

Interviu Anonim
28th August 2019
Cum se întoarce țarul, trebuie să te întorci și tu după el
28th August 2019

Interviu Anonim

Interviu Anonim

[interlocutorul a preferat ca numele să nu îi fie menționat]

 

Despre legături cu Turcia

 

Am lucrat în Turcia, am rude acolo, am mulți veri. De exemplu, din partea lui tata […], în 35 când au plecat de aici, au plecat cu toată familia: 6-7 băieți, 3-4 fete.  Bunica fiind căsătorită în satul ăsta a fost nevoită să rămână aici și n-a mai putut să plece. Din partea lui bunica mea, părinții, frații [sunt] acolo. [În] toată Turcia, în diferite orașe.

 

Deci, turcii, plecarea turcilor de aici, din Dobrogea, ultima plecare în 35, după aia s-au închis granițele, cum s-ar zice, așa am auzit, așa știu, nu știu cât de adevărat este.

 

Plecau definitiv în ’35, păi, punea președintele... făuritorul turciei moderne Mustafa Kemal Atatürk, a căzut Imperiu Otoman, s-a făcut Revoluția. El a decedat în 1938, asta era în 1935, deci punea la dipoziție nave pentru emigranți. Aici a avut înțelegere cu ăștia ai noștri, Cadrele oficiale de aici din România, prin Ambasadă, probabil. Și.. li s-a deschis un drum, li s-a dat voie ca să emigreze, pentru cei care vor și atunci a plecat multă lume. Din Dobrogea. Și mulți de aici din sat au plecat. 

 

A fost greu [pentru ei]. Te muți la tine în țară dintr-un loc în altul și ți se pare greu, darămite peste granițe. Deci, li s-a asigurat zona unde urma să fie instalați. Zona Bursa, orașul Bursa de azi. Doar în vizită am mers, când eram la lucru.

 

Despre experiența de lucru în Turcia

 

Eu am rămas în Istambul. N-am stat mult, mă duceam 2 luni, lucram, iar mă întorceam că era vorba de viză, nu-ți dădea voie să stai. După Revoluție toată lumea a plecat, și români. Plecarea pentru muncă, era prima tranșă. [Se pleca] în Turcia atunci, nu era Italia, Germania.

[Lucram] în construcții, ce găseam.

 

I: Cum vă simțeați în Turcia dat fiind că sunteți etnic turc?

 

Fiecare aparține unde s-a născut și unde s-a format. Chiar dacă ești, așa, turc și te duci în Turcia, țara mamă nu se uită niciodată. Că aici ne-am format, nu se uită. Indiferent ce ți s-ar oferi acolo, gândul tot aici e. Așa, mai mult de nevoie te duceai acolo, să câștigi un ban, că aici lumea a rămas așa fără serviciu, fără nici un ajutor. 

 

I: În ce an s-au desființat IAS-ul, SMA-ul?

 

După Revoluție, după câtiva ani. SMA-ul în 91, 92. Adică, nu s-a desființat... s-a băgat în locație de gestiune, a făcut societate. Întreprindere de stat s-a transformat în societăți de astea private. 

 

I: Și, în perioada respectivă, nu vă găseați de lucru?

 

Nu,  nu. Nu. Și acum, nu vedeți, ce ai putea să faci? Nu poți să faci nimic decât necesarul familiei, pentru tine ca să trăiești de azi pe mâine. Să muncești, să câștigi un ban deoparte, nu ai unde. Ah, dacă te vei afla în mijlocul orașului, nu-ți convine aici, sari dincolo, dar uite că aici, sătucul ăsta e mic.. []

 

Înainte, erau întreprinderi de stat, era normativul în față, un inginer șef sau inginer ..salariul de bază e atât. După doi trei ani de experiență: atât. Deci, acolo totul era bine ghidat și echilibrat. Așa îți cere mult, nu-ți dă mult și-ți dă puțin, ești nevoit mai ales dacă ai și o familie, dacă ești căsătorit, mă rog, ai nevoie de bani, n-ai casă, n-ai nimic și stai la chirie. Chiriile-s mari. 

 

Să vă spun și partea aia.. există și avantaje și dezvantaje, salariu de angajare în medie era 1700-1800 să zicem și după.. cum erai văzut acolo, o treaptă, o categorie, două trepte, îți mai mărea încă 100 sau 200 de lei. Pe lună, buzunarul nu se golea. La 15 zile aveai un avans, de 800 să zicem și lichidare. De două ori luai banii într-o lună. Dar.. îți ajungea. Și acolo chestille erau echilibrate, nu era chiar așa ușor. Adică, nu îți dădea bani ca să te ridici, trebuia să ai studii superioare. Aveai bani în familie, dar nu aveai bani ca să te ridici. De exemplu, o mașină Dacia la vremea aia costa 70.000 de lei, să zicem. Eh, 70.000 de lei un muncitor nu putea să adune foarte ușor. 

 

 

 

 

I: Cum vă descurcați cu banii câștigați în Turcia? Era de ajuns?

 

După Revoluție 100 de dolari, pentru ei nu era nimic, dar în România, după Revoluție, 100 de dolari era ceva. Depinde de locul unde lucrai și omul la care nimereai. Sunt patroni care plăteau mai bine. Unii erau mai zgârciți. Dar totuși era mult mai.. adică, după Revoluție banii ăia nu puteai să îi câștigi aici.

 

Deci, toată România a plecat să muncească. Tot așa, nimeni nici doi bani nu dădea pe tine, că ești de aici, din România. Că ești turc, că ești român, ești străin acolo la ei, te folosea ca un sclav. Făceai treabă, luai bani, nu făceai treabă, nu luai. Mai erau și patroni din ăștia mai tineri, te muncea, te muncea și pe urmă motiva că nu au intrat banii în cont, nu are de unde să plătească, nu știu ce. Și mai așteptai și îți trecea viza aia de 45 de zile sau nu știu cât era, până în două luni. Dacă săreai viza aia, erai aici [în România], îți punea restricție la pașaport și 5 ani de zile nu aveai voie să treci dincolo [în Turcia]. Deci, totul era plănuit, făcut așa.. în favoarea lor. Tu ca muncitor erai .. ai comis o greșeală, cinci ani de zile ești legat de picioare. Nu aveai bani, cu se mă întorc eu din Turcia, dacă ăla nu mi-a dat mie banii. Lua pașaportul ca să te aibă la mână... 

 

I: Cum găseați de lucru în Turcia?

 

Deci, în Turcia te duceai la.. erau locuri speciale: cafenele, ceainării. Te duceai acolo, cu geantă de voiaj, schimb, mă rog ce aveai acolo, mai luai și mâncare de acasă, brânză una-alta ca să îți ajungă pentru o săptămână, până intri la normal. Că nu erai sigur, pierdeai o săptămână, două și nu găseai. Erai.. afară dormeai, sub pod, una alta, în boscheți până găseai, depinde unde nimereai.. unii găseau de muncă repede, alții nu găseau, depinde și de zonă. Și la ceainărie, la cafenea și acolo erau patroni dăștia, diriginți de șantier, cum numim acum, dar cine e, n-ai de unde să știi.

 

[Lucrai] și pentru termen lung, și pentru scurt. Deci, nu erai singur. Nu erai sigur nici cine venea să te ia. [Te întrebau] „La muncă?” „La muncă, da.” Deci nu erai singur la ce muncă te punea, te lua, te urca în dubă, te ducea. Și îți dădea de muncă, îți arăta la fața locului. Uite, asta e. [La început], am plecat singur. După aia, ne-am înmulțit, am mai luat cu mine încă unul-doi. Care a vrut să muncească. 

 

Ești tot timpul călător, pasager, care îți cauți de lucru, să câștigi. „Ce meserie știi, ce știi să faci?”. Sudor, lăcătuș, mă rog, mecanic, constructor, de care avea nevoie, selecta. Te duceai fără să negociezi și acolo îți spunea: atâta îți dau pe zi, faci asta, îți dau atâta”... și erai nevoit să cazi de acord, că n-aveai bani. Și, după câteva ieșiri, așa, căpătai experiență, te șmechereai, nu mai lucrai la bani mai puțini. În loc de 100, cereai 150. 

 

Te duceai acolo unde iese bani mai mulți, lucrai la o brutărie, la o fabrică de înghețată, la o fabrică de ciocolată. Dar în prima zi nu știai, limba nu o cunoști, de exemplu, pentru români. Care cunoștea engleză, mai se înțelegea, unul care nu cunoștea limba turcă, engleză, mai greu, trebuia să se lipească de mine, un turc de ăsta mai așa, mai amărât care nimeream acolo la un loc. Și exact cum îmi dădea mie, așa îl plătea și pe el. Dacă căuta să îl păcălească pe ăla eu îi suflam la ureche: „vezi atâta trebuia să îți dea și ție, ți-a oprit atâta”.  Îi deschideam mintea lui colegu.  Aventuri de neprofesioniști. 

 

Și acum nu tot așa? În Germania, în Italia, în Spania.

 

Interviu de: Alexandra Voivozeanu

Pentru claritate, interviul a fost editat minimal.