Interviu Anonim

Interviu Vanea
28th August 2019
Interviu Anonim
28th August 2019

Interviu Anonim

Interviu Anonim
36 de ani

Bunicii din partea tatălui sunt din Jurilovca, bunicii din partea mamei sunt de aici [din Mahmudia]. Tatăl meu a lucrat pe șantier aici, la blocuri, așa s-au cunoscut. Când s-au căsătorit, s-au căsătorit la Jurilovca, eu am fost concepută acolo, născută acolo, am stat cred că până la doi sau trei ani acolo, după care ne-am mutat aici. Și aici am crescut.

Despre ocupații/ despre pescuitul [la matulă] în Deltă

De obicei, femeile erau acasă cu copii. Mama mea a lucrat la covoare dar nu foarte mult. Pentru că noi am venit unul după altul și, vă dați seama, fiind cinci copii. Și după aia n-a mai putut. A stat acasă se ocupa de noi, de tata. [Bunica] era cu gradinăritul, cu animalele, cu păsările, la câmp. Și vineri când veneau pescarii, femeile așteptau bărbații.

Am prins perioada asta când tata era la matulă. Matula... erau mulți pescari cu multe bărci. Se duceau la vale, la Razim, pe o perioadă de două săptămâni. Era o șalupă care trăgea bărcile pe două rânduri, legate una de alta. Și plecau la baltă. La barcă se mergea pe pereche - unul la ramă unul la cârmă. Bărcile erau mari, de lemn. Și erau destul de încăpătoare pentru pește, Erau foarte, foarte mari și înăltuțe. Nu cred că mai sunt. Cred că, dacă îmi aduc bine aminte, mai veneau și la colectare, ori o dată pe săptămână, ori de două ori pe săptămână. Dar știu că, la două săptămâni, când veneau pescarii veneau cu foarte mult pește și îl puneau pe cântar, stăteau fiecare la rând, își aștepta rândul, era civizilație. Se trezeau de dimineață, de la 4, povestea tata, plecau, aruncau sculele, seara se duceau, adunau peștele, scuturau sculele, le curățau.

La două saptămâni se întorceau. Și când se întorceau, eram domnișorică, dar mergeam cu mama la Dunăre și vedeam că veneau pescari. Și noi, copiii, făceam așa: “uite-l pe tata, uite-l pe tata al meu”. Na, și atunci începeau să scoată scule, rame, pește, bagaje, nu știu ce, pește la cântărit, la predare. Făceau cantitaea de pește, o predau, luau bănuții la două săptămâni și aveau dreptul și la paioc - porția aceea de pește, de fiecare pescar. Și își alegea pescarul ce pește voia. Vă dați seama că își alegea ce e mai bun.

Acum - pescuitul, după părerea mea, e un mijloc de supraviețuire de azi pe mâine. Nu să îți faci o casă, sau să îți dai copiii la școală. Pescăria dintodeauna era foarte bine câstigată, știu de la tata că venea cu mulți bani. La două săptămâni primea mulți, bani plus paiocul acela de pește. Noi mâncam pește, dar nici chiar mereu și, automat, îl vindea și făceau ciubuc. Multă muncă, dar era și plătită pescăria. Au fost pescari bătrâni de care îmi amintesc eu. Au cumpărat terenuri în sat pentru copii, apartamente, adică își permiteau să cumpere, să țină copiii la școli, dar în ziua de azi, nu. În ziua de azi, doar să supraviețuiești.

Despre preparate din pește ca mâncare tradițională lipovenească

Din ce știu, și la Jurilovca, toți [lipovenii] erau pescari. Așa îi știu. Poate mă poate contrazice cineva, dar eu așa știu. De aici, consider eu că ciorba de pește vine de la lipoveni. Saramura de pește, adică malasolca, malasolul de pește. E peștele proaspăt care se fierbe cu cartofi. Peștele să fie cu sare și se mănâncă cu mujdei. Pfitelele de pește, dar cred că piftelele cumva încoace au apărut. Plachia de pește, proțapul. Proapul e un pește... - nu știu, majoritatea face din crap – nu știu, un pește mai bun care se bagă la cuptor, înpănat cu usturoi, verdeață, ulei. E foarte bun. Și de aia zic, e părerea mea, nu știu părerea celorlalți. Eu n-am decât 36 de ani, lipovenii sunt de ăhaha.

Despre rigorile bisericii

La noi la Biserică legile sunt foarte aspre și foarte stricte. Ce m-a marcat pe mine e o chestie mai tristă. Fratele meu a murit la 21 de ani, era flăcău, era tânăr. A fost cel mai bun frate pentru mine, mai mic ca mine. Și când au fost femeile, mama cu femeile la preot, ca să-l înmormânteze, el a zis: „eu nu-l cunosc”. Și mama zice „păi, e băiatul meu”. El flăcău, era pe la oi, prin baltă, la pescuit, nu era însurat. Era de ăsta, izgon de baltă, cum se zice la noi. Și el a zis că nu-l cunoaște, n-a venit niciodată la biserică nu s-a spovedit, nu s-a împărtășit, nu-l îngroapă. La care o femeie i-a zis: “părinte, dar totuși există un Dumnezeu”. “Știți ceva, vă duceți la Dumnezeu să vă îngroape”. Eu cu legea asta n-am fost de acord niciodată.

Eu vin la Biserică, mie îmi place, sunt creștină, mi-e frică de Dumnezeu, nu știu. Îmi place și la Biserică să merg, dar merg când pot eu. Când vreau eu, dar când merg, vreau să merg cu plăcere. Și de multe ori, când se adună așa multe chestii zic, „nu mai pot, gata, mă duc la Biserică”. Și merg. Și când ies de acolo ies cu totul altă persoană, așa cred eu că trebui să merg la Biserică, nu obligat. A, că nu ai plătit cotizația, nu ai mers la Biserică de o lună de zile, nu te spovedesc nu te împărtășesc.

Despre limbă

Fiica are 17 ani. Ea a făcut doi ani de rusă - în clasa a treia a și a patra a. A fost încântată la început. A făcut la noi la școală cursuri de limbă rusă, a participat și ea doi ani. La început a fost încântată, dar după aia i-a fost greu și engleză și franceză și română și rusă. A zis “mama, nu mai pot!”. Asta e, n-am obligat-o, pur și simplu a vrut ea.

I: Dar dumneavoastră mai vorbeați rusă cu ea acasă?

Ah, nu, n-aveam șanse că soțului nu-i place limba, eu mă bucur când vine cineva... Aici în mahalaua asta sunt numai lipoveni și când mai vin pe aici, pe la magazin, eu mă bucur că am cu cine vorbi.

Sau mamaia - o rudă pe care o consider mamaia - m-a crescut, mai vine și mai vorbim pe lipovenește și soțul zice: “da vorbiți, mă, pe românește”. Dar zic, în glumă, „când moare mamaia n-o să mai am cu cine să mai vorbesc”.

I: Credeți că fiica dumneavoastră se simte atașată de cultura lipovenească, de faptul că e lipoveancă?

[Fiica mea] la comunitate mai vine, când are timp. În weekend, ea vine acasă, dar printre picături, dacă are timp vine, dacă nu, nu. Mai știe ceva din cântece, dar a uitat multe din cuvinte. N-am întrebat-o ce părere are că are mamă lipoveancă.

Despre cântece lipovenești și corul Katiușa

Mie, în general, îmi place muzica rusească, cea veche. Este un cântec care m-am impresionat foarte mult. La lipoveni, de obicei, cântecele sunt despre război, despre dragoste, fete. M-a impresionat un cântec despre o familie, e un cântec foarte foarte vechi și greu în acealași timp. Era vorba despre o familie cu copii, mama era bătută de către tată, era sătulă de viață și și-a luat inima în dinți și s-a urcat pe o barcă pentru a se arunca în mare. Și a venit soțul, a întrebat-o de ce. Și ea era cu o mână sus, avea o batistă albă și făcea - la revedere - la copilași. Și, nu știu, e un cântec care m-a atins pe mine.

La corul Katiușa, încă sunt. Când suntem chemați la evenimente, ne adunăm. Ne adunăm și la repetiții. Cum am mai zis, și de masliță, adică lăsatul de sec, ne adunăm, cântăm, ne simțim bine.

Despre căsătorii mixte

Cel care a avut de cel mai mult de obiectat [în privința căsătoriei ei cu un român] a fost unchiul mamei mele. La noi e o tradiție dacă te căsătorești cu un lipovean, ți se dă la nuntă un canastas. Canastasul e o icoană mare de perete așa - de sus până jos - foarte frumoasă, dar mie nu mi-a plăcut niciodată.

Mama a pregătit o canastasă. Și mi-a zis “când o să te măriți cu lipovean, ăla o să fie al tău”. Am zis „vai de capul meu”. Când a auzit că m-am măritat cu un român, cu toate că român... dar el e lipovean. Tatăl lui e din Murghiol și acolo sunt lipoveni, dar nu i-a plăcut limba și nici nu a vorbit niciodată și nici nu înțelege. Deci, tot din neam de lipoveni. Dar unchiul lui mama nu a înțeles lucrul ăsta, el tot îl considera român. Și a zis „te-ai măritat cu un român, să știi că îți iei adio de la canastas”. Eh, eu în gândul meu eram bucuroasă. Mama mea mă vedea măritată cu, nu știu, un bărbos, mă vedea femeie de aia așa cu batic, să merg la biserica lipovenească cu chicică, e o chestie care se pune la femeile măritate pe cap. Se face un coc, se pune chicica aceea și stă părul frumos prins. Și batic deasupra. Eu o singură dată am purtat chicică la un festival. Nu știu, a fost așa, fetele, colegele mele au zis să purtăm toate chicică și am purtat-o.

Despre tradiții lipovenești

Fiecare casă lipovenească la intrare are o cruce de fier lipovenească și, din ce știam eu de la bunica mea, casa care nu avea crucea agățată, nu venea preotul să sfințească casa de sărbători. Nu știu care era ideea, poate pentru a-i deosebi pe lipoveni de români, ar fi o idee. Poate pentru a arăta că sunt mai credincioși. Nu știu. Și noi la bloc, eu am crescut la bloc, bineînțeles că la bloc nu poți să pui în fața ușii crucea. În schimb, pe hol, [la] prima ușă: icoana. Nu exista să nu fie. Așa am crescut.
La noi, deci eu sunt mândră că sunt lipoveancă, de aceea zic „la noi”. La lipoveni, când mergi la biserică, trebuie să respecți o ținută. La femei, cum am mai zis, bluză lungă cu mânecă. Fustă lungă. Poisul, care se leagă peste... Femeile măritate trebuie să poarte neapărat chicică. Și fetele poartă părul împletit cu o bentiță roșie, dar batic obligatoriu. Bărbații trebuie să aibe barbă, cămașa lungă peste pantaloni - cu mânecă lungă cămașa. La fel, poisul. Așa am crescut eu, așa am văzut. Așa am crescut, nu pot să zic de ce e așa, de ce trebuie să poarte.

Părinții respectau tot ce era legat de Biserică, de tradiție. La tradiție, deci de Paște, de Crăciun, cam [aceleași lucruri ca și la români] se întâmplă. Da, de Paște, într-adevăr, copii mergeau din casă în casă și se venea cu Hristos a înviat și da, primeai ouă cozonac, în schimb la români nu e obiceiul ăsta.

Interviu de Alexandra Voivozeanu
Pentru claritate, interviul a fost editat minimal.