

Ana Neagoe: Domnule Flondor, vă mulțumim foarte mult pentru disponibilitatea de a ne acorda acest interviu. Legat de expoziția Cernăuții și gustul cenușii; lucrările din galerie, atât pictura în ulei, cât și fotografia, sunt realizate în ani diferiți, ceea ce denotă o evoluție organică a subiectului. Este de înțeles că Cernăuțiul vă este drag. Cum s-a născut ideea expoziției „Cernăuții și gustul cenușii‟?
Constantin Flondor: Da, termenul „drag” este o variantă mult edulcorată, de aceea aș reveni aici și aș spune că Cernăuțiul a născut în mine doi timpi: unul este Visul și altul Confruntarea. Sunt doi timpi, sunt doi termeni, sunt două dimensiuni care s-au hrănit una pe cealaltă, legate de orașul și locul Cernăuți. Bineînțeles, să vorbesc despre vis. Cernăuți a fost pentru mine o Poveste, un basm, o frumoasă poveste, deoarece am părăsit Cernăuțiul la șapte ani, deci el reprezintă copilăria mea. Trebuie să nu uităm că Cernăuțiul stă în nordul țării, în nordul Bucovinei, deci zilele de iarnă sunt mult mai lungi, deci sunt legat de zăpezi le– aș putea zice unde sunt zăpezile acelor ani ai copilăriei mele – de grădina din locul unde am locuit mai ales în ultimii ani, între 40’ și 44’. Grădina îmi furniza un întreg microunivers, pornind de la furnici, iarbă, plante și așa mai departe. După aceea începe însă Confruntarea. Legătura aceasta între Confruntare și Vis este ca o relație între bucurie și amar. Redescoperirea după plecarea din 44’; nu credeam că o să mai pot vedea orașul, dar totuși, după 50 de ani, după anii 1990, am reușit de câteva ori să revăd Cernăuțiul. Sigur, această diferență între ceea ce era Cernăuțiul în visul meu și ce era în realitate s-a dovedit a fi o diferență și în bine și în rău. Am redescoperit arhitectura fantastică care există în Cernăuți, cumva anticipez, se vede că are ceva în comun cu Timișoara, se vede că Imperiul a trecut și prin Timișoara și prin Cernăuți. Am regăsit grădina unde am locuit, mă simțeam ca un Tarkovski din filmele lui… era un cățel mic care lătra și revedeam această grădină unde mi-am petrecut primii șapte ani de-acasă aș putea spune. Deci am trăit în această confruntare și un plin și un gol, golul de exemplu constă și în dispariția renumitei multiculturalități pe care a avut-o Cernăuțiul, n-am mai regăsit acea diversitate de limbaje care circula, limba austriacă, evrei, ucraineni, ruși, români, era un tumult și un climat favorabil tuturor acestor culturi. Bunica – ca să vorbim de dor, ce a însemnat ca dor Cernăuțiul – prin anii 60’ ne zicea: Taie mă o felie de pâine atât de subțire, prin care să pot vedea Cernăuțiul. E o metaforă excepțională pe care bunica ne-o spunea. Știm cu toții că Cernăuțiul a trecut prin suferinți, a fost anul 1940, armatele rusești au venit atunci prima dată, pe urmă au fost în 1944 și atunci a fost refugiul nostru definitiv, și acum, după cum știm, e războiul. Deci dorul pe care îl aveam pentru Cernăuți a luat niște note tragice; aici este gustul cenușii de care mă întrebați.
A.N.: Am înțeles. Ați răspuns la a doua întrebare pe care mă gândeam să v-o pun, anume legată de contribuția și impactul vremurilor trăite la Cernăuți asupra procesului de creație; dar spuneați de dor și aș vrea să definiți cuvântul emoție, prin prisma acestei expoziții. Mulți vizitatori au plecat cu ochii plini de lacrimi. Au spus că au simțit o emoție deosebită. Definiți această emoție pe care o simt vizitatorii.
C.F.: Mă bucură această emoție provocată de expoziție, sigur, pentru mine este o expoziție de excepție, este o expoziție de suflet, nu am făcut deseori în existența mea de pictor expoziții de tipul acesta. Desigur, toate expozițiile mele au o încărcătură sufletească, dar ele țin de transcendent, de a vedea dincolo de imediat, ori aici sunt și niște date biografice care m-au durut si m-au afectat. Această întâlnire de care vorbeam dintre cei doi termeni de Vis și Confruntare au născut un fel de dulce – amar. Este și titlul pe care l-a scris fratele meu când povestește și el despre refugiul nostru din Cernăuți. Ori pentru aceste imagini trebuia să găsesc și eu o expresie plastică adecvată, aveam nevoie să-mi continui experiențele mele de atelier, dar și de o potrivire la tema pe care mi-am propus să o fac. De aceea, după cum observați, o parte din picturile expuse sunt pictate în monocromie. Luată de bază o anumită culoare, cu care am încercat să fac întreaga panoramă a Cernăuțiului, spre exemplu. Pe lângă această monocromie am vrut să îmi păstrez o anumită nonșalanță, o anumită febrilitate în timp ce pictam, se vede chiar în ultima lucrare legată de gustul cenușii. Așa că aveam probleme plastice de rezolvat, care îmi dădeau un anumit tonus. Fotografiile de care mă întrebați sunt majoritatea făcute în anii 1980, când trăiam în plin comunism, timp în care granița României cu Ucraina era bine definită. Am o fotografie la dumneavoastră, se numește Imposibila întoarcere – nu credeam că voi mai putea revedea Cernăuțiul – și încă două, care sunt făcute în Bucovina de nord, la Gura Putnei, una e cu o gospodărie plină de gâște, de rațe, de un cățel, de o țărăncuță și un copil, care toate în momentul declanșării aparatului, ca prin miracol, se uită la mine. Fiecare gâscă, fiecare rață, mă privește. Iar a doua, la câțiva pași mai încolo, la un gard, a apărut o fetiță de o frumusețe și de o puritate fantastică; mi-am permis să o fotografiez și am intitulat-o simbolic Bucovina. Sigur, dincolo de toate acestea, nu am uitat să mă așez pe bucurie și mirare în timp ce pictam, dar și pe dor, pe vis, pentru a face legătura cu orașul natal – Cernăuțiul. Această transcendență este numitorul comun care străbate lucrările mele.
A.N.: Despre lucrarea realizată de unchiul dumneavoastră, Nicolae Ivasiuc; este prezentă în expoziție și știm că are o încărcătură simbolică deosebită. Este un model pe care l-ați urmat în cariera artistică? Susținerea familiei a reprezentat un stimul? Aceste figuri din familie au contribuit la activitatea dumneavoastră?
C.F.: Sigur, da, trebuie să menționez oarecum biografic că apariția mea are o dublă descendență. O dată, pe linia paternă e familia Flondor, care e de asemenea o familie importantă pentru Bucovina, Iancu Flondor fiind cel care a proclamat unirea Bucovinei cu România, așa cum în Basarabia se întâmplase cu două luni înainte; în 27 noiembrie s-a proclamat unirea Bucovinei cu România. Dar există și o descendență pe linie maternă, pe care ați pomenit-o, o familie la fel de importantă, Ivasiuc, nu numai istoric… Kaindl care a scris despre istoria vechii Bucovine (sic!). Revenind la acest Ivasiuc, care este fratele bunicului dinspre mama, într-adevăr este o persoană simbolică pentru mine, posibil că el m-a determinat să pictez și să rămân pictor. Trebuie pomenit că Ivasiuc este celebru în Cernăuți, e cel mai important pictor din Cernăuți și un pictor important în Ucraina. Are lucrări la muzeul din Kiev și tocmai o lucrare foarte mare de trei sau patru metri pe doi, din istoria Ucrainei, există acolo. Chiar și în refugiul nostru de la Cernăuți la București, de la București în Oltenia și din Oltenia la Timișoara, bunica și părinții mei au avut întotdeauna grijă să o poarte cu noi. Ori acolo este o reproducere după această lucrare, de care pe la vârsta de paisprezece ani m-am îndrăgostit și am încercat să o desenez. Am făcut o reproducere. Cred că a fost printre primele momente în care m-am decis să mă înscriu la învățământul de arte. Aceasta e o parte a istoriei lui Ivasiuc. A doua este acest portret făcut de Nicolae Ivasiuc mamei mele, care avea și ea pe atunci 14 – 15 ani, și mama îmi povestea, el avea un atelier în Cernăuți, Ivasiuc a avut școală de pictură în Cernăuți și chiar o școală de icoane. Interesantă treaba asta, am aflat destul de recent. Oricum, mama mergea pe la el la atelier, care era plin de obiecte și haine, podoabe, pentru acea compoziție istorică ce se află acum la Kiev. Mama venea și se îmbrăca și atunci unchiul meu Ivasiuc a decis să îi facă un portret în pastel. M-am îndrăgostit și de acest pastel. El are ceva din celebrele lucrări în pastel din perioada barocă, cum ar fi Fragonard, Boucher. Peste un timp îndelungat, când mama mea ajunge și ea la 80 de ani, încerc să îi fac și eu un portret, ca un fel de răspuns, ca un fel de dialog cu acest Ivasiuc care i-l făcuse la 15 ani. Acesta este pastelul alăturat celui de care m-ați întrebat. Cam asta este cu Ivasiuc, dar nu pot să nu sfârșesc cu tragismul existenței lui. El a făcut școala la Munchen, îl întâlnește pe celebrul pictor rus-ucrainean Ilya Yefimovich Repin, care l-a îndrăgit și l-a încurajat să continue cu pictura. Deci el a studiat la Munchen și Viena, se întoarce la Cernăuți, se însoară cu o doamnă care era mai mult austriacă, este chemat de ruși la Kiev pentru o comandă, asta pe la 1937, rușii deja erau din nou stăpâni în Ucraina și lumea l-a sfătuit să nu se ducă. Nu pentru că erau ruși, pentru că erau comuniștii ruși; ei i-au promis că îi fac o comandă, o lucrare, dar cernăuțenii i-au zis să nu se ducă, pentru că e periculos să meargă până acolo. El a zis că nu pot să refuz, că e onorabil ce vor ei să îmi ofere. Pleacă la Kiev, dar din păcate este arestat, prins, închis și executat. Pur și simplu. Pe motivul că feelingul lui nu era destul de comunist, sovietic. Vorbea bine românește, știa germana, știa și rusa, bineînțeles. Deci punerea în expoziție aici, la dumneavoastră, conține și această dramă a lui. Am fost bucuros că această lucrare am putut să o expun și la Cernăuți și acolo am aflat istoria sfârșitului lui Ivasiuc, mi-au spus-o cei de la muzeul din Cernăuți.
A.N.: Așa e, o poveste cu adevărat tragică, din care învățăm și vedem de fapt care a fost istoria veridică, prin ce au trecut artiștii și eforturile…
C.F.: Da! Da, culmea, în anul execuției lui Ivasiuc eu aveam un an. Mama și tata… eram cu toții în Cernăuți. Nimeni din noi n-a știut, mama și tata m-au părăsit, ei n-au aflat ceea ce am aflat eu mult mai recent, direct din Cernăuți de la muzeu; nu s-a știut de această execuție. Așa e.
A.N.: Da. Mergem mai departe să analizăm lucrările; spuneam eu aici că fiecare lucrare din expoziție sigur ascunde o poveste, niște amintiri de familie care s-au materializat printr-un discurs vizual de excepție. Vă rugăm să ne spuneți povestea a trei lucrări reprezentative din expoziție, precum Arboroasa, Biserica Sfântul Nicolae și Cernăuții, gustul cenușii, lucrarea recentă, cea cu cerul tumultos.
C.F.: Da, într-adevăr ele sunt încărcate biografic, Arboroasa este o lucrare semi monocromă, are foarte multe griuri, este imaginea unei ierni de care vă vorbeam, ceva specific acestui nord al Bucovinei. Am plecat de la un document de familie în care sunt eu cu fratele meu, eu având 4 ani, fratele 9 sau 10, stând în fața locuinței pe care am părăsit-o în primul refugiu din 1940. Am făcut un montaj, revăzând casa respectivă, în care apărem din nou eu și fratele meu, la vârsta actuală. Deci fratele la vârsta înaintată de 80 și ceva de ani și eu de asemenea. Suntem noi doi, privindu-ne și amintindu-ne de copilărie și de anii din 1940. Asta ar fi cu Arboroasa, istoria ei, iar strada Arboroasa este adresa unei locuințe din Cernăuți. Biserica Sfântul Nicolae are altă istorie, o dată că este cea mai veche biserică din Cernăuți, o biserică de lemn de prin 1600-1700, din păcate pe parcursul timpului ea a ars de câteva ori și a fost refăcută; dar pentru mine este importantă pentru că este biserica unde mama și tata s-au căsătorit și atunci nu puteam să nu pictez această imagine, având dubla valoare simbolică: că e cea mai veche și aici s-au căsătorit mama cu tata. Iar Cernăuții, gustul cenușii este ultimul imbold, ultimul sentiment pe care l-am avut legat de Cernăuți știind că există un murmur agitat și neplăcut în Bucovina de nord, legată de Ucraina. Acestea sunt istoriile celor trei. Desigur, Cernăuții l-am pictat cu multă vervă, cam în două zile a fost pictura terminată, și păstrează acest semnal de alarmă, să zic.
A.N.: Îmi puteți spune și despre alegerea cromatică pentru lucrarea Biserica Sfântul Nicolae? Pentru că toți vizitatorii au observat că sunt niște culori foarte puternice și contrastante, de asemenea este cumva adusă și o notă de tulburare cu acel cer sumbru, dar și în prim plan petele de roz puternic, florile, un contrast prin definiție…
C.F.: Sigur că prin culoare încerc să subliniez la Cernăuții, gustul cenușii cerul, care este determinant și dominant; orizontul la care se vede Cernăuțiul este foarte jos, iar mai mult de două treimi este numai un cer agitat, parcă înainte, în timpul sau după furtună. Indiferent cum vrem să îl privim, este un cer amenințător. Cromatica este de un gri-albastru întunecat, pe care se dezvoltă pictura. În pictura Biserica Sfântul Nicolae, sigur, am simțit nevoia, pictând casa respectivă, să pun în spate un albastru puternic, tonic de data aceasta… aici nu ține neapărat de o dramă, ci de un tonus pe care am vrut să-l ofer picturii, iar pământul e un ciclamen, un roșu aprins, cu care colorez terenul. Deci e un joc plastic, un raport plastic între albastru, gri, roșu, care se desfășoară în această pictură. Cam asta este cu cele două picturi. Arboroasa, ați văzut, are o monocromie și ea, dar nu absolută. Domină griurile, albul casei, griul acoperișului, zăpada, prezența noastră.
A.N.: Da, de exemplu la Biserica Sfântul Nicolae, citind lucrarea vedeam, simbolic vorbind, o nostalgie, mă gândeam dacă într-adevăr alegerea cromatică a urmărit semnificații ascunse?
C.F: Da, aveți perfectă dreptate, această nostalgie mă urmăreșe aproape în subconștient, se zice că atunci când un pictor pictează, lucrarea pe care o săvârșește poate depăși multe din intențiile lui. Nu m-am gândit automat la această literatură a nostalgiei, a visului și a dorului, dar ele cumva există într-o stare, în timp ce aveam pensula și paleta în fața mea; ele automat se înscriu și mă depășesc chiar și în planul conștiinței.
A.N.: Și nostalgia aceasta, voit sau instinctual transmisă, să știți că este simțită de fiecare privitor. Am simțit-o și eu și mi-au mărturisit-o și alții. V-ați atins într-adevăr scopul.
C.F.: Da, cred că până la urmă și criticul Velescu vorbea de panoramele cu Cernăuții, că îi aminteau de El Greco, când picta Toledo cu un cer dramatic. Ele există automat. El Greco mi-a plăcut foarte mult și lucrarea o știu foarte bine, dar nu înseamnă că în timpul picturii aveam reproducerea sau mă gândeam… nu, aveam trăiri, dar ele se cumulau, ele există, este un pachet de stări psihice care există în timp ce pictez.
A.N.: Legat de vizitatori, v-am scris că unul dintre colecționarii care ne-au trecut pragul a declarat că expoziția curentă dezvăluie un alt Flondor. Cum interpretați această afirmație?
C.F.: Mă face să râd, dar mă rog, are și ceva adevăr, dar dacă m-ar cunoaște mai în profunzime ar vedea că Flondor, ca pictor, a fost întotdeauna un pictor care a dorit experiența și schimbarea. Întreaga carieră de pictor, de când am început, de când eram la liceu, studenție… grupul 111, până în grupul Sigma, până în grupul Prolog; s-au desfășurat foarte multe schimbări, dar aceste schimbări nu sunt ale inimii, ci sunt ale intelectului. Deci avem creier și inimă – creierul se schimbă, se modifică, dorește tot timpul ceva nou, ceva proaspăt și asta încerc eu – nu vreau să mă repet, chiar dacă reușesc ceva foarte bine, în următoarea lucrare nu vreau să o repet, ci să încerc să îi mai adaug ceva, o dificultate. Ori așa, din aproape în aproape, această lucrare aduce împreună niște lucrări care par, și mă bucur, că aduc o noutate, o cantitate de surpriză: Iată, un nu-știu-ce-fel de Flondor! Aș putea organiza într-o altă galerie, într-o altă sală de expunere, un amestec între lucrările pe care le-am expus la dumneavoastră cu lucrările mele care reprezintă grădina, cu unele lucrări care sunt legate de muzică, de exemplu, și toate, împreună, ar crea un alt context complex de stări care ar face un întreg – un alt întreg. E ca în poezie, folosești trei cuvinte, dar le poți așeza în diferite feluri ca versul să aibă altă sonoritate.
A.N.: Vizitatorul, când ne-a făcut această mărturisire, a observat cât de personală este această expoziție… cumva ați dezvăluit ceva din familie, ați arătat ceva intim și unic.
C.F.: Am și spus că este o expoziție de excepție, fiind biografică, nici nu mi-ar plăcea să fiu atât de orgolios ca tot timpul să vorbesc numai de biografia mea, de mine și de descendența aceasta meritoasă din două familii celebre ca Flondor și Ivasiuc. Nu înseamnă un merit. Eventual, dacă pot eu, cu mijloacele mele modeste să ating valoarea acestora care au fost descendenții mei… asta ar fi o problemă. Într-adevăr, expoziția aceasta este rarisimă, fiindcă n-am mai făcut decât la Cernăuți… acolo am mai făcut ceva, am adăugat acolo și lucrări legate de grădină, de cer și alte teme. Aici a fost numai și numai problema Bucovinei, mai ales că există războiul actual, care creează o tensiune și am zis că nu pot fi indiferent față de lucrurile acestea.
A.N.: Așa e. În încheiere, ne puteți spune dacă planificați și alte expoziții pe acest subiect?
C.F.: Tocmai, nu cred că va fi des așa ceva, în mod sigur că o să mai apară lucrări legate de Cernăuți sau de Bucovina. Poate aș face o translație, adică expoziția dumneavoastră, așa cum e la București, să o duc la Timișoara… eventual. În Timișoara sau în altă parte nu a fost în felul acesta. Problemele mele se vor dezvolta la fel cum s-au dezvoltat în decursul zecilor de ani – cu grădina, cu natura, cu privirea înspre o lume plină de taine – vorbeam de transcendență, deci de un alfabet care ni se oferă pentru a vedea dincolo de imediat și de a face legătura dintre cele ce sunt pe pământ și cele ce sunt în cer.
A.N.: Foarte frumos spus. Vă mulțumim foarte mult.
București-Timișoara, 26 aprilie 2023