Interviu Nazile_I

58 de ani

 

La 20 de ani am venit în sat. Eu când am venit aici, am lucrat ca șefă de echipă la colectiv. Pe urmă am lucrat la grădiniță, pe urmă m-am îmbolnăvit. După aceea, la 32 de ani am născut-o pe cea mare, pe urmă am născut-o, după doi ani, pe asta mijlocie. După 11 ani [am avut și a treia fiică].

 

Despre căsătorie

 

I: Cum l-ați cunoscut pe soț?

 

Nu l-am cunoscut, așa era înainte, veneau părinții, te cereau. În ziua aia am avut vreo trei oameni care au venit și, cum era înainte, unul avea mamă, n-avea tată, nu ne-am înțeles. Părinții, că eu nici nu i-am văzut.

 

Când a venit și bărbatul, tot nu l-am văzut, și mă gândeam, zic, că mie nu prea îmi plăceau bărbații blonzi. De ales, nu a fost ales, au venit, au stat și s-au potrivit la vorbă cum s-ar spune, au stat până târziu, părinții între părinți. Și, la plecare, socrii mi-au lăsat o cutie așa, ca o cutie de pantofi, știi?

 

La noi, dacă te duci să ceri o fată, duci zahăr, bomboane, cafea, că așa e obiceiul, nu te duci cu mâna goală. Și mama la plecare: „dar cutia asta, ce e cu ea”. Să o ia, știi, dacă nu a zis omul nimic și a lasat-o. Și zice „e boccea”, „dar ce boccea?” zice mama, „că eu nu vă dau fata, că am însurat doi băieți și băieții pe cine a vrut, aia a fost nora. Acuma, fata pe cine vrea, că nu mai e ca pe timpuri. Zice: “vine săptămâna care vine băiatul și dacă le place, îi dați răspunsul înapoi”.

În seara aia, s-a adunat la noi bunica cu bunicul, a venit și popa [imamul], pe urmă a venit socru-meu cu soacră-mea, cum s-ar zice, a venit și cuscrii lor. De dimineața în sat s-arată zvon tot satul “că s-a logodit”. Când a venit băiatul... Ce să mai astea, de rușine, aia era rușine atunci și am zis că asta e. Nici n-am vorbit, nici nimica, a venit să mergem la cumpărături, am băgat formele și nunta. Deci, așa repede s-a făcut [...]. N-am avut copii 12 de ani. După 12 ani, am născut fata. Fata e la Ankara la facultate, termină anul ăsta. Mai am una care a făcut pedagocigul. La [Colegiul Național Kemal Atatürk, în română, dar […] au limba turcă au și religie.. religie pe arabă.

 

Despre cum a învățat limba română și cum le-a predat-o fiicelor ei

 

Eu când eram la Esechioi, trăiam la margine, în turcime. Dacă părinții trăiesc izolați de români, noi nu prea vorbeam și ne jucam cu copii români că aveam la margine o mahala numai de turcime. Părinții plecați dimineața la muncă și noi acasă. 4,5 copii. Cu frații ne jucam. În casă stam, păsări, oi, gospodărie, nu ne mai jucam cu vecinii și în familie ce vorbeai, aia rămânea.

 

Când am început la școală [...], îți spunea, te uitai ca animalul, că nu înțelegeai. Și dăi bătaie, și ne bătea... Nu înțelegeam, degeaba mă băteau, dacă eu nu știam, vorba aceea. Nu am auzit în viața mea româna. Și cu timpul am început să prind, până în clasa a treia. După a treia pe urmă am mai început să ne jucăm cu copiii români și am început acolo să învățăm română și, deci, n-am uitat româna.

 

Și aici, de câți ani am venit, numai turcime. Și eu cu bărbată-miu, dacă eram tineri și învățată în partea cealaltă, vorbeam românește. Și atunci socru-meu a început să ne certe că „asta e casă de turci, trebuie să vorbești limba”. Și am început iar turca. 

 

Când am născut copiii am zis lui bărbată-miu: „mă eu cu fetele, la un an jumate- doi ani, să încep să vorbesc și română, ca să prindă amândouă limbile”. Și atunci bărbatul nu mi-a zis: „nu vorbi”. Mi-a zis: „într-un sat vechi, un obicei nou, o să vorbesti româna, te aud vecinii și o sa râdă de tine, că înveți copiii să vorbească doar română”. Și atunci eu am tăcut iar din gură. Dar copiii au început să mă întrebe: “mama asta ce e? Dar asta cum se spune? Dar ce înseamnă cuvântul ăsta?” 

 

I: Cum vă simtiți vizavi de apartenența la etnia turcă? E important pentru dumneavoastră sau nu neapărat?

 

Nu e important că sunt turcoaică, dar copiii nu vreau să se mărite cu români. Știi, foarte greu... religia... nu-și dă seama tineretul viața trece și, la o anumită vârsta, îți dai seama și e târziu.

 

Spre exemplu, avem rude și ea acum a realizat: unde mă îngrop eu? Ea s-a dat pe legea la români, nu s-a împăcat cu ăștia din partea lui și acum vrea ca turcește să fie îngropată. Și asta e foarte greu.

 

Fiecare să își ia religia, măcar asta să ții. Ăștia care sunt români cu turci, ține și ziua ei, deci ține și Bayramul și Crăciunul. Dar viața trece, nici nu îți dai seama că ai îmbătrânit și la o adică te gândești la moarte. 

 

I: Dar dacă și-ar păstra religia, ați fi de acord?

 

Nu se poate, nu se poate. Fiecare să își ia din nația lui.

 

I: Cum vă împăcați cu românii?

Foarte bine, n-am avut probleme. Și ea [fiica cea mica], deci n-are turcoaice prietene, cât are românce. Omul cum respecți, așa primești și respect din altă parte. 

 

I: Țineți Ramadan?

 

Ramadan nu ținem. Alde soacră-mea au ținut pe timpuri, dar pe timpuri erau acasă și Ramadanul venea iarna, ziua era scurtă, anii ăstia au venit vara și căldurile astea...

 

Dacă era comunismul, noi am lăsat Ramadanul, am lăsat obiceiurile, nu puteam să le facem. Nu comunistul ne-a zis să le lăsăm, n-am putut noi să le mai ținem. Când se cântă la geamie, deci la trei [dimineața] termini cu mâncarea și până la nouă seara să stai flămândă și fără apă. Nu e ca la români, la noi. Și nu ținem. Mama mea, bolnavă, bătrână, a tot ținut. Dar la noi, așa zic turcii, dacă nu poți să ții vara, poți să ții zilele astea iarna. Deci, trebuie ținute. 

 

Despre cum a ajuns fiicea cea mare să studieze în Turcia

 

A fost pe la școală, a vorbit cu domnișoara care era [...], i-a explicat care e treaba, cu domnul director, așa. Tot voia să o ia la facultate [în Turcia], ea nu prea voia să plece, că ea e prea cu satul, știi, i-e dor de sat. Și în timpul ăsta, zice: “domn director, plec”.

 

 […] A plecat și a dat examen la Ambasadă, din 17 copii, doar doi au luat. 

 

 S-a înscris la 6 facultăți, 6 meserii, și unde a repartizat-o calculatoarele. Bine că a apucat la Ankara, că e capitală, e curat, e mai liniștit, nu e ca la Istambul sau în alte orașe. Sunt și orașe bune și orașe așa și așa. Anul ăsta termină, deja de luni au început examenele. E psiholog de copii, de la 0 până la 18 ani.

 

Despre vizita în Turcia

 

Dorința cea mai mare era să merg măcar o dată în Turcia sau în altă țară. Anul trecut am fost cu nea Sevatin, aveam treabă așa, plini de noroi eram, sună telefonul. Zice să plec în Turcia: „plec”. Dar nici nu m-am gândit. Nu rezistam, eram bolnavă, cu anemia, m-a luat frica. Fetele ziceau: „hai, mamă, lasă că reziști că în autocar e aer condiționat, du-te acolo”.

 

[Am fost în] Istambul, dar cum să spun eu, ca și cum aș fi umblat toată România, că nu numai în Istambul am stat, am avut 5 zile la dispoziție. De dimineață plecam cu autocarul, seara ne întorceam iar la hotel. Ne cazam acolo și... foarte frumos.

 

[Am vizitat] Muzeul de Istorie, Acvariul, pe urmă la Sariyer am fost, acolo ne-au primit, ne-au dat se mâncăm, am mai fost pe la trei-patru morminte. La Telli Baba am fost, niște ape, una e bleu, una e prea învolburată, la restaurantul ăla în apă. Dar când am fost pe faleză și mă tot uitam așa și făcea apa aia așa, m-a luat amețeala. Când am fost dincolo, numai să urcăm cu bărcuțele astea, plecăm la restaurant. Eu deja de aici, de pe margine m-a luat și, noroc erau încă cinci femei, noi n-am mai fost. Doar acolo n-am intrat, dar în rest mi-a plăcut foarte, foarte mult. […] De consulat organizată excursia.

 

 

Interviu de: Alexandra Voivozeanu

Pentru claritate, interviu a fost editat minimal.