Interviu Uliana

60 de ani

 

Despre drumul bunicilor și al străbunicilor către Dobrogea

 

Ca peste tot, de la religie atunci au fugit. Atunci, la ei era împărat, împărăteasă ce era, [a interzis] icoanele, bisericile. Oamenii erau credincioși și care încotro au fugit. Au luat icoanele, au luat cărțile, am și carte bisericească de la străbunicul. Veche, veche.

 

Străbunicul avea trei băieți. El de acum era bătrân și paralizat. La care a blagoslovit băieții și toate icoanele din casă, cărțile și.. înainte nu erau ranițele și rucsac, știi? Dar [au luat] sac legat de colțuri și cu funie - legat aici strâns - și ca ranița făcut. Și pe umeri [au luat sacii] și au fugit. Străbunicul a rămas că el nu putea să meargă: „mă omoară, mă omoară, sunt bătrân, dar voi”.

 

Și pe doi frați când au trecut granița încoace spre România, Dunărea.. parcă au pus lucrurile în barcă. Singuri înot erau în apă. Și împingeau așa, înotau, cu o mână se țineau de barcă și cu una înotau și au trecut granița, Dunărea. Și doi au rămas în Periprava, dar unul [a plecat cu alte grupuri] în altă parte. Și ăștia doi au rămas în Periprava, ăla a ajuns undeva într-un sat românesc, aici după Tulcea. Dar din sat... s-a deschis portul în Constanța și el a plecat la Constanța. 

 

Dar ăștia doi frați în Periprava. Au făcut casa, ca să poată să steie și ca să se însoare și să aducă nevasta. S-au măsurat așa pe stufuleț, cu un bețișor așa, știi: mâna mea, mâna ta, mâna mea, cine rămâne ultimul, [la cine se termină] stuful, la ăla casa rămâne. Și se însoară. Și bunicul a rămas. Pe urmă, la vara următoare, au construit la fratele celălalt casă. Și că ăla a ajutat pe el.

 

Acolo, la Periprava este pădurea mare. Noaptea pe ascunziș, de cu ziua pregăteau lemnele și cărbune și noaptea duceau la Vâlcov, pe partea rusească, peste graniță, tot așa, pe furiș. Și vindeau acolo cărbunele. De la chioșcuri private luau ulei, zahăr, ce [era necesar] pentru construcții, se pregăteau. Și când s-au pregătit ca să ridice casa, „mai ducem ultima cursă de .. să luăm alimente” și a fost prins și împușcat fratele [bunicului] la graniță. Și bunicul a rămas și s-au închis granițele. Și așa bunicul a rămas la Periprava.

*

Bunicul din partea mamei, tot așa. Au fugit după război, parcă, cei care aveau averi. Bunicul lui mama avea fabrică de afumătoare și avea năvoade. Avea 12 năvoade și lumea lucra la el. A venit cineva în șoaptă și i-a zis: “vedeți că vin controalele și vă ia toată averea și le repartizează în alte părți”. Așa la ei legea era, nu știu. Când s-a răsturnat Guvernul a venit Armata Roșie. Armata Albă erau bogați și Armata Roșie erau săraci. Și Armata Roșie, adică poporul sărac a învins pe bogați. Și a venit acolo cineva, a șoptit:  “vedeți că vine mâine și vă ia averea și vă exportează în Siberia”. Străbunicul a pus pe bărci, ce putea să pună într-o barcă, și copiii în altă barcă.

 

Și s-au culcat în bărci, parcă bărcile singure pluteau. Și unde le-au dus curenții noaptea.. pluteau, știi, să nu vadă atunci potera. Potera se spunea la grănicerii care patrulau. Și curenții i-au adus tocmai în mare. Și 3-4 zile cât pluteau ei acolo pe mare, până au ajuns unde au ajuns, și prin tufișuri.... Adică, prin baltă, când mergeau cu barca să o împingă [...]. Că de la baltă până în satul Sfiștoca multă baltă trebuia să parcurgă. Unde împingeau barca, unde trăgeau, cum puteau, și au ajuns la Sfiștoca și acolo s-au stabilit. Dar pescuia la Sulina, că la Sfiștoca, departe marea. Bunicul din partea lui tata era din Nicolaevna. Bunica, [din] Jubrian era.

 

Despre căsătorie

 

I: Cum v-ați cunoscut?

A venit el în sat la o nuntă, în Periprava. În 1975.

Vanea [soțul Ulianei]: Nu, în 1974, ne-am cunoscut, după aia în ʼ75 ne-am căsătorit. 

Uliana: Mi-a scris [doar] o scrisoare, două. Și, pe urmă, el cu ale lui, că el era acasă la el, eu eram la mine acasă și nu ne-am corespondat, nu nimic. Tocmai în ʼ75, în toamnă el s-a gândit să se însoare. Nici scrisoare, nici nimic, vine în sat cu vaporul, vaporul venea la ora șase. Eu eram la muncă, noi înainte plecam în agricultură, atunci nu stăteau copiii acasă. [Doar] cei care erau la școală, dar când [aveam] zi liberă făceau bănuțul, nu așteptau de la tata, de la mama. În vacanțe, la fel.

 

Noi stăteam departe de centru, dar fetele care veneau de la muncă repede se îmbrăcau, la vapor să meargă. Asta era distracția noastră, la vapor, să așteptăm vaporul. La vapor se vindeau prăjituri, suc și aveam bănuțul fiecare, nu ceream de părinți, ne duceam fuga la vapor. Luau fetele câte o prăjitură acolo, câte un suc, se delectau. Și când am venit a doua zi la muncă: “l-am văzut și pe prietenul tău”, „care prieten?”, zic, „nici nu stiu care prieten”. “Ăla de la Mila 23, care a fost la nuntă la cutare”. Zic: „a venit, să fie bine venit”.

 

El avea acolo niște neamuri. La neamurile alea băiatul la școală umbla și soră mea mai mică umbla la școală. Și el a doua dimineața, dacă nu s-a întâlnit cu mine, n-a plecat cu vaporul. Știa adresa dar nu a îndrăznit să meargă la poartă.

Vanea: Cum să merg la poartă?

Uliana: Și s-a învârtit prin sat pe acolo, a înnoptat la oamenii ăia, a scris biletul, a dat la băiatul gazdei, băiatul gazdei când a plecat la școală a dat biletul surorii. Când am venit eu de la muncă, sora: “cică ia biletul”.„De la cine?” „De la Vanka.” Îl cheamă Ion, dar noi ca lipoveni [spunem] Ivan, Vanea.

 

Când citesc, el scrie mie că el s-a gândit să se însoare și dacă sunt eu de acord, două scrisori mi-a trimis [râde]. Că el a ajuns bine acasă, prima scrisoare și în a doua scrisoare mi-a trimis și fotografia. Și pe urmă, dacă a trimis poza și scrisoarea nici eu nu i-am mai trimis, nici el nu mi-a trimis înapoi. Îi zic lui mama: “Uite, Vanca ce scrie”. Ea zice: „unde și tu te grăbești la măritiș, că în martie am căsătorit pe sora mai mare. Suntem plini de datorii”. Dar ea spune mie: „eh, dacă nu glumește [râde], dacă nu glumește, vedem. Iau și scriu: „dacă nu glumești, vino la Sfântul Dumitru la noi” - mai erau două săptămâni până la hram, pe 8 noiembrie. Zic, „dacă nu glumești vino și mă pețești, dar dacă glumești: la revedere”.

 

În ajun de Sfântul Dumitru era vapor și trebuia să mă duc să văd [dacă a venit]. Tata trimite: „du-te la biserică, la vecernie”. Mama spune: „tu de ce nu te duci, ce trimiți fata, fata are problemele fetelor”. Eu dau fuga până la vapor. Când am văzut că el a venit cu mama, fuga acasă, nici n-am stat nici cu fetele de vorbă: “mama, a venit pețitorul, cu mama lui”. Mama zice: „să vedem, să vorbim cu tata, ce o să zică batea”? Ne-am dus la Biserică, am venit de la Biserică.

 

Au venit, ca de hram, musafiri o gramadă, neamuri și verișori, plină casa. La mine a venit prietena, stăteam în camera noastră. Și zic mă duc să zic lui mama că plec la prietena, când ies, dar el [Vanea] stă la poartă. M-am dus și eu, am stat de vorbă acolo. Ies neamurile la fumat și zic: „ce stai la poartă, ce ții musafirul la poartă, hai în casă cu toată lumea acolo, la un pahar de vin”. Intră el roșu de rușine, dar tata spune: „dar ăsta cine este”. Dar mama spune, plină casa cu musafiri, zice: „a venit să pețească pe fata”. Tata zice: „Ceee? Să pețească! Încă din datoriile din martie n-am ieșit, altă nuntă să facem!” Toți când au auzit de nuntă, că e ceva între familie numai se vorbește, toți au plecat.

 

S-au certat ei tata cu mama. Mama s-a dus la bunicu, tata la vecernie, bunicul spune: „Ce e cu tine? V-ați certat, ce ești schimbată la față?”. Mama spune: „nu, a venit pețitorul să pețească pe Uliana și nu este de acord soțul”. Bunicul: „Prost ce este, dacă a venit pețitorul, să stați voi liniștiți. Dacă a venit pețitorul, om bun, dați-o”. Acum pe tata să caute bunicul să îl convingă.  Atunci  era așa ce spunea bunicul, chiar dacă copiii lui bunicul erau de acuma căsătoriți, aveau copii... Dar din cuvântul la bunici nu ieșeau. Și când a venit de la vecernie, tata la bunicul, bunicul l-a convins.

 

Și mama, noi de acum, de la vecernie, ne plimbam pe faleză și zice: “du-te și spune la mama băiatului ca să vină cu cine vine să pețească” și uite așa și ne-am căsătorit.

 

Despre inundații la Mila 23, despre Periprava

 

Am stat la Mila 23 aproape 2 ani. Am rămas însărcinată. În septembrie trebuia să nasc și în primăvara a venit apa și zic cum copiii la școală să meargă din ușă direct în apă și am plecat că la noi satul nu se inunda. N-am văzut așa apă: din ușă să ieși - direct în barcă să urci. La ei [familia lui Vanea] curtea era înaltă, dar la alții [apa] în casă era. În poduri stătea lumea sau se duceau la neamuri unde erau casele înălțate. Cine erau gospodari, aduceau cu barca pământul și înălțau curțile când venea apa.

 

[Apoi], am trăit în Periprava 30 de ani, după care m-am îmbolnăvit și am cumpărat casă aici și pe urmă [...] ne-am mutat definitiv aici. După ce ne-am căsătorit, am avut trei mutări: de la Mila 23, ne-am mutat la Periprava, de la Periprava la Mahmudia.

 

[La Periprava] era frumos, înainte într-adevăr. Iarna, ieșeau fete, băieți cu sănii. La noi în mijlocul satului era ghiol și îngheța de jur-împrejur [și se ieșea] cu sănii, cu patine, șenile. Vara făceam plajă și ne îmbăiam. 

Vanea: Iarna la bărci de lemn puneam șenile și când ajungeai în apă, aluneca pe apă. Dădeai de gheață, ca pe sanie o scoteai și veneai pe gheață cu ea.

Uliana: Cum sunt acum avioanle alea, așa și bărcile.

Despre limba rusă și limba română

 

I: Vorbeați rusă cu soțul?

Uliana: Da, și acum vorbim. 

I: Și copiii vorbesc?

Uliana: Da. Când au plecat copiii la școală, atunci au învățat limba română. Adică, mai vorbeam și noi acasă cu copiii ca să nu plece chiar.. dar când au plecat la școală - acolo au vorbit în românește, dar în pauză tot vorbeau limba rusă. 

Vanea: Dar ce, eu când am plecat la școală, eu știam românește? Nu, la școală am învățat.

I: Stiți la fel de bine ambele limbi?

Uliana: Aveam așa un accent altfel. Nu ne exprimam corect gramatical. Avem un accent și, ca să vorbim mai mult românește, trebuie să ne gândim prima dată cum să traducem ceva și atunci să vorbim românește.

I: Vă e mai dragă rusa?

Vanea: Ne-am obișnuit de acum.

Uliana: Dar uite cum aici am venit... Aici mai mult, adică sunt și români și lipoveni, mai mult vorbim românește. 

Vanea: Dar acolo numai rusă [la Periprava]. 

Uliana: S-au căsătorit lipovean cu româncă, româncă cu lipovean și se vorbește [românește].

 

Despre întâlniri cu ceilalți lipoveni din sat

 

La biserică ne întâlnim și sâmbăta avem piață, dacă ieșim în piață ne întâlnim.

Mergem și la comunitate. Dar nu merg toți lipovenii, numai cui le place să cânte, să se întâlnească, dar așa, nu merge toată lumea la comunitate. Nea Călin [Călin Ivanov, președintele comunității] invită pe toată lumea.

 

Acum nu mai avem copii mici la comunitate. Acolo la noi în sat și acum încă se duc cu colinzile de anul nou, de Crăciun, cu nașterea lui Cristos. Aici [la Mahmudia] nu mai umblă. În Periprava se simte că e sărbătoare, că e Crăciunul, că vin colindătorii, se împodobește bradul. Dacă brad nu are, o crenguță de ceva. Pune luminițele. S-a păstrat mai bine pentru că sunt mai mulți lipoveni, dar și sat[ul este] mic.

 

 

Despre cum sărbătoresc Crăciunul

 

Acolo, la Crăciunul nou cheamă așa tineret de seama lor, dar când este Crăciun pe vechi, atunci se duc toți la biserică, se întinde masa, se cheamă neamurile. [La Crăciunul pe stil vechi] se citește nașterea lui Hristos în casă, dar când Crăciunul nou atunci muzica cântă [râde].

 

Fiecare are delicatesele casei - la Crăciun. De Crăciun se fac plăcinte, plăcinte înfoiate cu brânză. Răciturile se fac. Înainte cartofi la cuptor cu carne era, pe urmă au venit sarmalele. Când noi eram copii, nu erau sarmalele, pe urmă a venit moda cu sarmalele. Cred că nu știau femeiele să facă sarmale.

 

Ne duceam în prima zi de Crăciun la bunica să mâncăm. Când veneam de la Biserică, cântam nașterea lui Cristos toată lumea,  plină casa cu oameni. Erau 5 mese cu oameni mari și noi ca copii... ne întindea o pătură pe jos că nu mai încăpeam la masă. Pe pătură mâncam. 

 

Despre biserică

 

Cam vreo 30 de oameni [mai vin la biserică]. Bărbați așa, foarte puțini vin, vreo 5. Dar n-avem copii. Tot așa în vârstă, femeile ca de vârsta mea.

Tineretul muncește, când au liber - duminică - pleacă și ei în baltă, la iarbă verde. Când este cald - la baie, la plajă. [Mergem îmbrăcate în] fustă, bluză cu mânecă lungă, batic în cap cu chicică, când ne căsătorim ne pune căciulițele astea în cap. Noi, femeile măritate, trebuie să le purtăm zi de zi, astea ne reprezintă că suntem femei măritate. 

 

Despre cântecele lipovenești

 

Ansamblul nostru se numea Katiușa.

 

[Am învățat cântecele]. Când eram noi mici, se adunau la petreceri, la bunici, la mama, veneau musafirii. La bunicul 12 copii erau. Și de sărbători sau de maslenița, toată săptămâna, de duminică și până duminică, unul la altul. Și noi acolo și am învățat de copii mici. Sau ne duceam în fermă să lucrăm la vie. Acolo femeile mai în vârstă cântau. Mergeau o oră cu tractorul și ei de plictiseală, vezi, cum primăvara rece este, să cânte, să se încălzească. Și cântam și noi pe lângă ei, [așa] am învățat.

 

Toate cântecele îmi plac. Când ne întâlneam la tata fiecare avea cântec preferat. Cântecul preferat lui sora, Cântecul preferat lui fratele, cântecul preferatul lui fratele, cântecul preferat lui mama și când îmi venea mie rândul „al tău care e preferat?” „Toate” [, răspundeam]. [Râde]. Mie toate cântecele îmi plac. 

 

Despre întâlniri cu lipoveni din alte localități

 

Ne întâlnim așa de trei ori pe vară. Că vin ei la noi, sau noi plecăm, pe urmă pe ei îi chemăm din altă localitate. La comunitate [spațiul este restrâns] o cameră cu trei sau patru paturi. Dar vin 15 persoane și ca să meargă la pensiuni .. n-au atâția bani să plătească. Și îi luăm la noi acasă. Discutăm, vorbim, despre cum trăiesc ei.

 

Ocupații: despre recoltatul stufului

 

Iarna tăiau stuful, recoltam stuful. El avea să predeie 30 de malduri pe zi. Și ne duceau amândoi. Ne sculam la ora 4 și, în fiecare zi, plecam amândoi să recoltăm stuf. El făcea 30 de malduri, și pe urmă venea unde tăiam, eu nu știam să leg. La stat le preda.

 

El tăia 100 de malduri, și eu 30, dar nu legam. Și pe urmă el începe să lege, și eu scotam la mal 100 de malduri. Până eu scoteam al lui 100, el încă 100 făcea. 200 de malduri făceam. Și veneam și trăiam cu banii ăștia. Că pescuitul nu era. Era înghețat. Pisciola dădea din luna decembrie, tocmai în luna martie, le dădea banii pe stuf. Primăvară vindea stuful, atunci, într-adevăr, veneau banii grămăjoară frumoasă. Și uite așa am trăit când bine, când... dar ne-am obișnuit așa. Și acum se zice că e greu de trăit, dar noi dacă ne-am obișnuit din greu să trăim zicem că Slava Domnului și așa. [Râde]. [Se zice] că e criză, că e criză. Slavă Domnului că ne-am învățat cu criza. Uneori, zicem, dar noi ne-am născut în criză.

 

Interviu de Alexandra Voivozeanu

Pentru claritate, interviul a fost editat.