Lungul drum de la Bașpunar la Fântâna Mare

Text de Alexandru Iorga

Pornind cu intenția de a documenta viața cotidiană din Fântâna Mare, Tulcea, am ajuns în sat la câteva zile după ce sărbătoarea prilejuită de Festivalul Bujorului¹ se încheiase, iar satul se liniștise. Am petrecut rezidența din Fântâna Mare alături de o familie de ucraineni, fiind găzduiți cu generozitate în casa acestora. Experiența de rezidență în contextul co-locuirii a fost prolifică nu doar în ceea ce privește cercetarea și documentarea vieții cotidiene a familiei, ci și în ceea ce privește observarea relațiilor de vecinătate și de într-ajutorare care au loc zi de zi. Mai mult, una dintre gazdele noastre a fost atât interlocutorul zilnic, cât și ghidul nostru în multe dintre întâlnire pe care le-am avut.

Pe lângă observațiile zilnice, am căutat povești despre întemeierea satului și alte elemente de istorie locală, legende locale, rețete, cântece² și am documentat muncile zilnice (pe cele casnice, legate de creșterea animalelor etc.) și pe cele sezoniere (agricole, pastorale etc.). Am încercat să obținem un tablou cât mai detaliat al comunității, iar pentru acest lucru am căutat să cunoaștem cât mai multe perspective, atât din partea bătrânilor, cât și din partea tinerilor și chiar a copiilor. În ciuda faptului că satul este îmbătrânit și afectat de migrația tinerilor (în special a bărbaților), deopotrivă în țară și în străinătate, am întâlnit copii care făceau naveta la școala din Ciucurova, iar în sat există grădiniță.

Legenda locală de întemeiere (sau ceea ce s-a mai păstrat din aceasta) menționează că înainte vreme satul a fost turcesc, că s-a numit Bașpunar și că vatra satului turcesc se afla la marginea satului actual. Dat fiind că în căldarea văii lângă care era așezat satul exista un izvor de apă atât de puternic încât inunda întreaga vale, turcii au adunat lână și au reușit să blocheze izvorul, securizând astfel zona văii. După plecarea turcilor au ajuns ucrainenii și au îngrijit în continuare izvorul, astfel încât să nu inunde valea din nou: „Baș Punar, și Fântâna mare, cum a fost turcii, cum era izvorul acela, era mare, și acum bolbăne de acolo. Au închis acum, de câțiva ani încoace, dar așa sărea apa din trei izvoare mari, mari. Atunci, toată lumea care avea oi și saci cu lână, care au astupat, de au bătut, au astupat că era apă mare, curgea apă mare. Da, uite și acum se alimentează tot satul de acolo, și apă bună, face analize, apa foarte bună. […] Și asta a fost, au fost câteva familii³ , după aceea s-au înmulțit, au mai venit, ba din altă parte, ba … nu prea mai țin, eu mai țineam minte, așa, îmi spuneau bunicii, uite așa, ăștia au fost unchii, acela a fost mătușă-mea, și uite așa s-au înmulțit, de la unul la altul, s-au înmulțit”. Momentul primei sosiri a ucrainenilor este neclar, însă sunt amintite mai multe valuri în care familii [de ucraineni și români] au venit din Basarabia, din zona Buzăului și din zona Ardealului.

…însă asta vă spun, nu a fost diferență deloc…

Discursul general întâlnit a fost acela că între ucraineni și români nu au existat diferențe, exceptând limba și faptul că ucrainenii țineau sărbătorile pe stil vechi (calendar Iulian), cu 13 zile mai târziu: „acesta a fost obiceiul care s-a deosebit de români. Ei ținea pe stil vechi, noi pe nou. Dar când au început să plece copiii la școli, la școli au trecut pe nou. […] Și vorbirea asta a lor era. … însă asta vă spun, nu a fost diferență deloc. Noi țineam după calendar, iar Paștele făceam odată. Da, Paștele odată îl făceam”. Un alt element diferențiator important pare să fi fost Vecera – un obicei care era legat de sărbătorile de iarnă și care, mai demult, reactualiza relațiile dintre nași și fini: „singurul lucru la noi, ei făceau vecera de Crăciun. […] Făceau un colac așa împletit, îl puneau într-un prosop și veneau: la dumneavoastră m-a trimis tata și mama, de-acolo veneau la … m-a trimis mama și tata, dar numai la rude. Nu aveai voie... Acu, încoace s-a stricat. Acum vine tot satul la unu, hai, mă! că acela are bani. Noi eram cu stupii. Și ce-a zis, acesta are bani. Și trebuia să le pui la toți o batistă pe piept, acesta era obiceiul”. Ucrainenii au renunțat la a mai ține pe stil vechi în momentul în care, odată cu procesul de industrializare din perioada comunistă, a existat o cerere foarte mare de forță de muncă și o bună parte din tineri au fost trimiși la școli, iar mai apoi încadrați în muncă: „păi să fie cam prin `60. S-a trecut așa, cu toții. Că au plecat copiii la școală și noi, românii, tăiam porcul pe nou, după calendar. Iar ăștilanți îl tăia la două săptămâni. Pe vechi. Și copiii mergeau la …, și atunci s-au dat pe nou”.

…Și-am rămas săraci… Perioada anilor 1950-1960 pare să fi fost una care a adus schimbări majore în comunitatea ucrainenilor din Fântâna Mare: copiii au fost trimiși la școli, apoi la muncă în diferite locuri din județ sau din țară; adoptarea noului calendar; predarea în limba ucraineană începea să devină problematică, urmând să fie abandonată; vechile ocupații – creșterea animalelor, viticultura și grădinăritul s-au transformat – colectivizarea era deja în sat:

”[…] și pe urmă a început. Unii vroia, unii nu vroia, și până la urmă toți a intrat. Vroiai, nu vroiai. Eu știu, tata cu mama și pe mine m-a luat… eu aduceam aminte de bunicul, cum zicea: Copii, eu cât de mică, dar am băgat… copii, cum se întoarce țarul, trebuie să te întorci și tu după el. și eu zic, care vine, bun, rău, trebuie să te duci după el. nu? Nu-i așa? Vrei, nu vrei, că e țara ta. Și venea cu zorul, lumea fugea până în pădure, dar unde să fugi? Unde să fugi?”

„[…] când era cu colectivizarea fugeam ca să nu…, tata și cu mama, eram copii,după tata și după mama, că ce era să facem, unde ne duceam? Și aveam ieșire că noi stăteam dincolo, către pădure. Noi fugeam în pădure. Pe tata l-a prins undeva prin sat și tata a semnat că așa era, ce să mai spui că dacă …, așa, vine tata, noi stăm în șir cu paie, era 11-12 noaptea, stăm la pădure, pădurea era în spatele grădinii noastre, dar noi stăteam la șira noastră, în grădină. Vine tata și zice Hai, veniți, hai, nu vă mai ascundeți, gata, că zice, dacă eu am semnat aia, aoleo, mama nu mai putea, de ce și cum și ce fel? A doua zi a venit că am ascuns căruța în bălărău, unde era în grădină, caii îi ducea la pădure, până la urmă ni i-a luat. Și caii și căruța și toate. Și-am rămas săraci”.

Reconfigurări și noi perspective Astfel de istorisiri (printre care unele cu final tragic), alături de cele care s-au construit în jurul plecărilor din sat cu diferite ocazii, sunt numeroase în amintirile bătrânilor locuitori. În perioada comunistă diferențele bazate pe criterii etnice s-au estompat într-atât de mult încât „înainte de `89 nici nu îndrăzneai să spui că ești ucrainean”, însă mulți localnici au continuat să vorbească limba și să o transmită mai departe, copiilor și nepoților lor:

„[…] te lua că ești cu rușii, ești cu nu știu ce, eh… nu spuneau, toată lumea român. Acu, de prin 95, 96 a început să se vorbească ucraineană mai mult, bine că sunt și care vorbesc și așa… spre exemplu, eu … părinții mei au vorbit numai ucraineană. Cu băiatul meu, mama mea și eu, vorbeam numai ucraineană. Și băiatul meu știe și ucraineană cu toate că soțule meu se trage din olteni. […]Pentru că atunci nu prea îți dădea… bine că înainte femeile cântau, când erau CAP-urile, mergeau la sapă, se cânta numai în ucraineană se cânta pe câmp. Și eu eram deja la liceu și trebuia să ne facem zile de practică, dar practică direct la muncă, nu așa… și am prins, am prins, cum cântau, mama mea cânta foarte mult, dar foarte puține cântece mai îmi aduc aminte”.

Înființarea Uniunii Ucrainenilor din România (UUR) și, ulterior, a filialei UUR Tulcea a contribuit masiv la recuperarea unor elemente legate de limbă și cultură și la o redescoperire a ceea ce înseamnă limbă și cultură ucraineană [atât din România, cât și din Ucraina]. „Noroc cu Uniunea Ucrainenilor din Tulcea, filiala din Tulcea care ne-a mai resuscitat un pic, să ne aducem aminte de noi, și de acolo a pornit” ne-a relatat doamna Ștefana Gheorghe – cea care se ocupă de comunitatea ucrainenilor la nivel local, inițiatoarea corului de femei și inițiatoarea și organizatoarea Festivalului Bujorului.

_________________
¹ Festivalul Bujorului, aflat la a treia ediție în anul 2019, este o inițiativă locală a comunității ucrainenilor din Fântâna Mare, care a devenit un reper în cadrul manifestărilor de peste an ale comunităților de ucraineni din județul Tulcea și nu numai. De asemenea, este un excelent prilej pentru ucrainenii dobrogeni din deltă și din partea continentală de a se întâlni, cânta și petrece împreună.
² În sat există un cor de femei care interpretează cântece ucrainene. A existat și un cor de bărbați, dar acesta s-a destrămat înainte de anii 2000.
³ De ucraineni.