Pescarii din Mahmudia

text de Alexandra Voivozeanu

Imediat ce se crapă de ziuă, pe la cinci-cinci jumate, un pescar lipovean de vreo 30 de ani, își dezleagă barca cu motor ancorată la un mic debarcader din Mahmdudia și pornește pe Dunăre. Pe apă, sub lumina rece de răsărit, trage dintr-o țigară și dintr-o sticlă de cola.

Pe canal se pescuiește pe rând, așa că se îndreaptă, mai întâi, spre locul unde fiecare își așteaptă tura. Trage barca la mal, alături de cele două deja ancorate. Când oprește motorul, se așează liniștea. Își pune o salopetă portocalie impermeabilă peste pantalonii kaki și schimbă câteva vorbe cu ceilalți pescari.

De obicei, în Delta Dunării se prinde “caras, crap, știucă, biban, roșioară, sunt mai multe specii”, explică el, dar până pe 9 iunie e perioada de împerechere și prohibiție, așa că, acum, pe sfârșit de mai, se pescuiește doar scrumbie. Recent, în Deltă, pescuitul a fost limitat în funcție de zona de rezidență: cei din Mahmudia au acces la zone precum gura canalului Litcov, Gorgova, lacul Uzlina.

Când îi vine rândul, alunecă cu barca câteva minute, apoi se oprește și aruncă cei 300 de metri de setcă. După vreo 20 de minute, din picioare, o trage înapoi în barcă, cu ușurința cuiva care face asta de când se știe. Descurcă, cu mânile acoperite de mănuși, peștele prins în ochiurile de plastic ale plasei. Aruncă scrumbia în barcă și alte tipuri de pește înapoi în Dunărea tulbure.

În funcție de zi, face câteva curse: “Dacă se prinde stau toată ziua, dacă nu, nu are rost. Sunt zile când prind și 10, și 50, și 100 de kilograme”. Acum, se trăiește mai greu din pescuit, spune el: „e și ieftin și nu se mai prinde cum mai prindea odată. Din cauza la bărci, bărci cu motoare, [peștele] se ascunde”. Pe lângă asta, în Deltă e plin de braconieri care electrocutează peștele.

Astăzi, are ceva treabă în sat, așa că se întoarce după prima tură. La debarcader, numără scrumbiile, sunt 38, cam 8 kilograme, estimează el. De obicei, predă peștele la cherhanaua din sat, dar pe cel prins astăzi îl lasă în barcă: “mă fac de râs cu peștele ăsta”.

*

“Acum, pescuitul, după părerea mea, e un mijloc de supraviețuire de azi pe mâine”, spune una dintre lipovencele din Mahmudia, dar pe vremuri se câștiga bine din pescărie, își amintește ea.

Tatăl ei pescuia la matulă, adică împreună cu o ceață de pescari. Lucrau cu unelte de la stat, către care și predau peștele. Bărcile mari de lemn în care urcau în pereche, unul la rame, celălalt la cârmă, erau legate una de alta. Când plecau, pentru câte două săptămâni, la Lacul Razim, o șalupă le trăgea pe două rânduri. Într-o zi obișnuită de lucru, „se trezeau de dimineață, de la patru, povestea tata, plecau, aruncau sculele, seara se duceau, adunau peștele, scuturau sculele, le curățau”. La sfârșitul celor două săptămâni se întorceau în sat, unde erau și punctele de colectare a peștelui.

“Știu de la tata că venea cu mulți bani. La două săptămâni primea mulți bani, plus paiocul acela de pește. Multă muncă, dar era și plătită pescăria. […] Au cumpărat terenuri în sat pentru copii, apartamente [...] În ziua de azi, doar supraviețuiești”, spune ea.

*

“Ăla care l-ați văzut în fotografie, ăla m-a săltat foarte mult. Păi, avea 240 - 250 de kilograme[...] avea 46-48 de kilgrame de icre negre”, povestește Vanea - un lipovean de 67 de ani, cu părul și barba încărunțite și ochii de-un verde aproape străveziu - depre captura cu care se mândrește cel mai mult: o femelă morun. 

Pe vremuri, spune el, românii se ocupau de oi, lipovenii erau pescari. El a început să lucreze în ’69 la amenajarea piscicolă de pe grindul Stipoc. În ’75, când s-a mutat în Periprava împreună cu soția, s-a transferat la amenajarea din Popina. Lucrau de la șapte dimineața, până la 10-11 noaptea, dar erau mulțumiți de salarii. Bazinele erau pline cu crap, novac sau sânger, pe care îl creșteau de puiet, până când era dat spre consum. „Era o muncă corectă, simplă și frumoasă. Nu-ți băteai capul, că venea inginerul să comande. Nu, tu știai ce ai de făcut”, își amintește el.

După ’90, când s-a desființat piscicola, s-a angajat ca pescar în Chilia, unde a lucrat vreo cinci-șase ani. Era perioada în care dispăreau și chernalele de stat, se lucra cu unelte proprii și pescuitul devenea din în ce mai puțin rentabil. „Eram pescar liberi, cum ai spune […] Nu ai prins pește, nu iei banul. Și noi ne luptam ca să prindem cât mai mult pește ca să luăm banii, ca să întreținem familia, copiii”.

Așa că pescuia, uneori, și zi, și noapte, în zonele dintre Periprava spre lacul Matița, alături de fiu și de cumnat. Prindeau știucă, crap, somn, biban, caras. Iarna, pescuiau la copcă. Ajutați de un sistem de funii introduceau setca sub gheața crestată din șapte în șapte metri.

Pe o platformă de pe canalul Suez aveau construită o căsuță, unde înnpotau, de obicei, de lunea până sâmbăta. Aveau și o grădină în care plantau cartofi, ceapă, ardei sau piersici, gutui și caiși.

La un moment dat, fiul s-a hotărât să meargă la lucru în Cipru, unde avea să câștige mai bine. După trei ani, l-a chemat și pe Vanea, căruia îi găsise de lucru pe un vapor.

Se trezea, în fiecare noapte, la ora unu. Cam pe la ora două, ajungea pe barca unde lucra, în doi, împreună cu șeful lui. Aruncau în larg cele 28 de setci. Le notau poziția pe GPS și pe vidometru - care indica adâncimea. Pe la ora patru terminau și dormeau până pe la șase: “La șase, dădeai drumul la GPS și veneai cu vaporul exact la punctul ăla. Și o vedeai, și o luai”, povestește el. Dacă aveau mult pește, adică vreo 2-3000 de kilograme, stăteau de la unu noaptea, până la două-trei ziua. Sau chemau ajutoare ca să descarce peștele mai repede.  Când termina mai devreme, repara setci, ca să mai câștige un ban. Și soția a lucrat pentru doi ani, în Cipru, dar locuiau departe unul de celălalt.  

Vanea a plecat din Cipru, după șapte ani, și pentru că fiul lui s-a întors acasă, dar și din cauza vârstei: “Pensionar, ce mai îmi trebuie, de ce să nu stau eu acasă liniștit, cât să mai trag?”. La pescuit merge și acum, prinde câteva kilograme de pește pentru gătit. În rest, lucrează la grădina din spatele casei, pe care, împreună cu soția, a aranjat-o la milimetru. Își amintește cu nostalgie: „meseria mea era de pescar, cel mai frumos lucru, nimeni nu te bătea la cap”.