REVIVAL

Balchik Revival

,,Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă descompune. Îmi vine să mă lungesc pe pământ, cu brațele desfăcute și să spun:«gata, mai departe nu mai merg». Aș rămâne așa o întreagă viață.” Mihail Sebastian^[1]

Fragment istoric

Descoperirea Coastei de Argint se produce prin implicarea directă a artiștilor, deci prin definiție, se produce prin artă. Conform bibliografiei existente, în anul 1913 artistul Iosif Iser este mobilizat ca soldat în războiul balcanic, conflict care se încheie repede. Prin intermediul acestui moment politic artistul descoperă Dobrogea și  Cadrilaterul  iar pe data de 1 decembrie a aceluiași an deschide la București o expoziție mare care dezvăluie publicului  primele imagini, reprezentând moscheea din Dobrici (Bazargic), dar mai ales personaje: bătrânul tătar, Ismail-cafegiul din Cocargea, turcoaica din Cocargea, cadâne din Cadrilater.^[2] Cu un entuziasm sonor pentru unicitatea Coastei de Argint se remarcă Alexandru Satmary, care vede în Balcic un inepuizabil izvor de inspirație. Atracția acestuia pentru Balcic a stat la temelia promovării prolifice a micului paradis, neexploarat încă dar, cu un potențial artistic remarcabil. La invitația lui Satmary primii artiști care se lasă captivați de frumusețea Bacicului se numără Cecilia-Cuțescu Storck, Gheorghe Petrașcu, Ion Theodorescu-Sion și Ipolit Strâmbu. Ca urmare a succesului în creștere și a curiozității stârnite de Coastă de Argint, în anul 1914 se deschide expoziția anuală a Tinerimii Artistice care aduce pe simeze un număr semnificativ de marine. Descoperirea Balcicului stârnește o invazie artistică, și o dată cu ea o dezvoltare rapidă a turismului. Stațiunile își fac apariția pe litoralul Mării Negre, lung de 400 de kilometri de la limanul Nistrului până la Coasta de Argint. Bugaz, Budachi, Sobalat și Burnas în Basarabia, Mamaia, Carmen Sylva, Techirghiol, Caliacra și Balcic mai în sud sunt martorele democratizării turismului pentru care statul român și diferitele instituții și organizații (cum ar fi Prietenii Mării, societatea de camping înființată în anul 1930) fac mari eforturi de cazare și agrement. Dar, cei mai asidui vizitatori ai litoralului sunt pictorii și artiștii care transformă Mangalia și Balcicul în adevărate colonii de creație de tipul celei de la Barbizon. Aura paradiziacă a Balcicului este dată  de Regina Maria care găsește pe acest litoral o liniște deplină pe care a dorit să o eternizeze prin artă și arhitectură. Regina descoperă Balcicul în anul 1924 când îl vizitează la cererea artistului Alexandru Satmary. Entuziasmul transmis de artist în timpul plimbărilor pe cărările încă pustii ale Balcicului o impresionează pe Regina, care se îndrăgostește iremediabil de orașul alb și o determină să-și construiască ,,o mică casă turcească și o mică grădină spaniolă pavată pe terase sub marele plop care atârnă deasupra mării”^[3]. Construcția începe în anul 1925 prin intervenția pictorului Satmary și implicarea arhitectului Emil Guneș și se încheie în toamna anului 1926. Casa cu minaret, grădină și terasele fortificate primesc numele de Tenha Juvah, ce însemnă în traducere din turcă ,,Cuibul liniștit”. Teritoriul micului palat se extinde cu fiecare an și odată cu el întregul oraș, marcat de prezența Reginei și de numărul în creștere al artiștilor. Cu fiecare vizită pictorii, scriitorii și actorii sunt captivați de orașul fantastic, acolo unde, prin farmecele naturii și zborul gălăgios al pescărușilor, timpul rămâne suspendat într-o clepsidră a  visului. În perioada interbelică vizitele făcute la Balcic erau dătătoare de inspirație iar șederile lungi erau fructificate în lucrări valoroase care transmiteau perfecta comuniune dintre natură și om. Școala de pictură de la Balcic permite înrădăcinarea unei teme picturale distincte, adică ceea ce numim acum pictura de la Balcic. Natura Coastei de Argint prin imboldul imaginației și caracterul subiectiv a reușit să devină suport pentru orice abordare stilistică. În fiecare vară Balcicul devenea gazdă pentru cel puțin 150 de pictori care încercau să imortalizeze natura luxuriantă a Balcicului. Grație acestui aflux, Sindicatul Artelor Frumoase  decide să cumpere o casă care dorește să devină cămin de odihnă și atelier pictorilor și sculptorilor veniți. La Arhivele Naționale se păstrează actul de cumpărare a casei, înregistrat pe data de 7 iulie 1934 la Bazargic între Eliza Elisabeta Gh. Ionescu,  domiciliată în orașul Balcic, în calitate de creditoare privilegiată și I. Iordănescu artist-sculptor, lucrând în numele și pentru Sindicatul Artelor Frumoase, în calitatea de președinte al Comitetului de Conducere, ca debitor. Actul de tranzacție este semnat în baza actului de cumpărare autentificat de Tribunalul Caliacra și Grefa Tribunalului Caliacra privitor la imobilul din orașul Balcic, situat pe strada Ghica nr. 12, pe care Sindicatul Artelor Frumoase la cumpărat de la Iașar Suliuman Ahmed Derviș, Ziinep Osman Ahmed Devriș și Hasan Ismail Hagi Halil. ^[4] Actul original de vânzare cumpărare a acestui imobil  conține mențiune că această casă va aparține irevocabil și ,,pe veci" Sindicatului Artelor Frumoase din București. Imobilul este compus din o casă cu două etaje având la parter patru camere și sală, la etaj patru camere și sală iar în curtea de o suprafață de 941 mp. mai mult sau mai puțin, o bucătărie, toate construite de familia Hagi Halil în anul 1908, pe locul viran până atunci rămas moștenit familiei de la defunctul tată Ismail Hagi Halil. Această casă a fost recunoscută în proprietatea familiei Halil în anul 1912 și se învecina în momentul tranzacției de o parte cu școala primară Nr. 1, de alta cu proprietatea D-lui Gh. Ionescu, de alta cu proprietățile moștenitorului Iani Fascief, moștenitorul Ștefan  Cuimgian și moștenitorul Arșagu Manugian și de alta cu cea a D-lui Ioan I. Vlăhuță.^[5] Din fotografii se poate vedea casa  poziționată pe culmile calcaroase ale Balcicului, cu linia mării la orizont, cu grădina terasată cu piatră și construcțiile vecine care se rostogolesc parcă spre apă. Serile lungi petrecute de pictori în compania scriitorilor și actorilor veniți să guste din atmosfera captivantă a Balcicului formează conexiuni temeinice cu atmosfera locului, oraș captivant, fermecător, desprins parcă din oniric. Achiziția realizată de Sindicat se produce într-un moment culminant al vieții artistice dobrogene, când toată atenția pictorilor se îndreaptă spre Marea Neagră, spre golful încărcat de lumină și farmec oriental. 

Mărturii picturale

Mișcarea artistică a coloniilor de pictori veniți să descopere Balcicul în pragul secolului al XX-lea a fost amănunțit cercetată și documentată de către istoricii de artă. Contextul politic care susține dezvoltarea unei școli artistice românești în Balcic este marcat de prezența familiei regale care devine un catalizator cultural pregnant al vremii. Izvoarele scrise ce au stat la temelia bibliografiei existente sunt însoțite de un valoros patrimoniu pictural. Portretele lui Iosif Iser reflectă specificul Coastei de Argint, prin fețe ce-și spun povestea, dezvăluie șarmul oriental prin intermediul obiceiurilor turcești ce completează spiritul boem al locului. Alexandru Satmary descoperă peisajul și alături de el Ion Theodorescu-Sion, Ștefan Dumitrescu,Cecilia Cuțescu-Storck, Nicolae Dărăscu, Gheorghe Petrașcu și mulți alții care se lasă inspirați și atrași de Balcicul imaginar.

O obsesie, o relație personală se creează cu un loc fantastic, descris în multe cuvinte de scriitori, geografi sau sociologi care  găsesc în Balcic un inepuizabil teren de studiu. Dezvoltarea prolifică a locului a transformat un oraș într-o idee, un stil, o temă care s-a desprins de material și realitate prin conotația care o capătă în rândul vieții artistice românești. Balcicul se transformă într-o stare, într-u fel de trăi și crea iar această emoție este nemuritoare. În temeiul acestui gând s-a născut proiectul ,,Pictori de Azi la Balcic” care a demonstrat că Balcicul nu e doar un oraș sublim încărcat de istorie, Balcicul se definește prin emoție. Cu fiecare tabără de creație proiectul se remarcă prin noutate, prin lucrări care dovedesc actualitatea, persistența și efectul motivului.  

Retrospectivă

Au trecut 20 de ani de la implementarea proiectului ,,Pictori de Azi la Balcicˮ. Privind în urmă admitem că a fost creată o conexiune între trecut și contemporaneitate prin intermediul a 250 de artiști care au participat la un experiment artistic - Eternitatea emoției. Provocarea nu a fost doar peisajul ci dorința de a prelua o stare, de a simți prin intermediul Balcicului și a transmite această emoție în cheie contemporană. Rezultatul este remarcabil iar numărul semnificativ al lucrărilor este grăitor,  există un Balcic Imaginar. Diversitatea abordărilor artistice oscilează de la peisaj, în maniera maeștrilor interbelici, până la un abstract ce anulează forma în favoarea tușelor efervescente, jocului de pete și a gestului pictural. Studiul naturii și aura paradisiacă a orașului este sintetizată prin compoziții complexe care caută să aducă la lumină misterul, să descifreze un cod imuabil al identității picturale create la Balcic și să  consume până la epuizare doza de inspirație. În lipsa Reginei, castelul veghează deasupra mării iar minaretul alb concurează cu dealurilor de calcar păstrând o liniște deplină. „Cuibul liniștit” își îndeplinește misiunea și strânge în jurul lui artiști captivați de încărcătura istorică a locului. Castelul este omniprezent în pictură, fie prin forme bine definite sau un miraj ce reflectă clădirea în valuri, ce o descompune în fragmente sau recompune în pete îndrăznețe. Libertatea de percepție este infinită căci lucrărilor nu le lipsește actualitatea fenomenului și nici emoția specifică Balcicului. 

Ana Neagoe

Curator și Istoric de Artă

 

 

^[1] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Humanitas, București, 1996, pp.80 și 201-202.

^[2] Lucian Boia, Balcic (Micul paradis al României Mari), Editura Humanitas, București 2014, pag. 30. Informațiile sunt extrase din revista Flacăra, 23 noiembrie, 30 noiembrie, 7 decembrie, 14 decembrie și 28 noiembrie 1913. 

^[3] Regina Maria a României, Însemnări zilnice (traducere de Sandală Ileana Racoviceanu), vol. VI, Editura Historia, București, 2008, pp. 515

^[4] Arhivele Naționale din București, dosarul Sindicatul Artelor Frumoase, dosarul 5/1931, pag. 3.

^[5] Idem. Pag. 9.