Corneliu Vasilescu: Fugurativul mi-a adus întotdeauna un succes imediat. Am fost citit rapid, s-a recunoscut că lucrările mele sunt bine făcute, valabile, așa încât succesul era cu ușurință asigurat. Dar încă de când mă aflam la Iași, înaintea studiilor, am făcut și o pictură pe principiile celei pe care o fac și azi, fără să am însă curajul să mă etalez cu ea. În 1964, expuneam lucrări în care gestul era încă pus în slujba unor forme. Aveam un desen care stătea în picioare, o inteligență plastică și, în fiecare compoziție, o idee, dar am început să înțeleg că dificultatea picturii nu stă în idee, ci în soluție. De la idee la soluție este un pas uriaș.
T.R.: Așa e, pentru că de multe ori punerea în operă aunei idei poate să ducă la o soluție căznită, crispată, neconvingătoare. Spuneți însă că succesul picturii dumneavoastră figurative era lesne de obținut. Dar nu cumva și actuala abstracție lirică este într-un anumit sens tot facilă, pentru că e ușor de făcut, adică se face repede?
C.V.:La prima vedere așa pare. Este un ideal ca pictura să pară că e făcută dintr-un foc. N-aș spune însă că e făcută ușor, ci că este eliberată de caznă și de dureri inutile.
TR: Am reținut, dintr-o convorbire prealabilă, că vă ghidați în pictură după principiul libertății și după cel al bucuriei.
CV: Eu cred că raiul, dacă există, nu poate fi decât colorat. Și mai cred că libertatea îi este cea mai importantă omului, după sănătate. Cei care îmi cunosc pictura au sesizat nevoia mea de spațiu în care mă desfășor liber.
TR: Gestica acestei picturi presupune o mișcare liberă, dar nu dezlănțuită dintr-o pornire care să ducă la soluții violente, rele, distructive. Am putea vorbi, de aceea, despre o libertate întru bucurie.
CV: Când particip la horele moldovenești, parcă văd muzica acelor fanfare circulând prin aer: ce lasă trombonul în urmă, ce lasă clarinetul în urmă, ce lasă trompeta – toate lasă niște semne în văzduh, iar eu le văd colorate, precum beția de mișcare a iarmaroacelor. Toate fac parte din construcția mea intimă. Fascinat de frumusețea gestului care devine semn, l-am scos din condiția de mijloc al ajungerii la formă și l-am făcut formă în sine.
TR: Nu este însă o formă delimitată de altele și față de o ambianță. Mișcarea a cărei urmă se vede pe pânză e ca o șfichiuire de bici, numai că biciul e făcut ca să lovească și să pricinuiască durere, pe când această mișcare șerpuită are o anumită eleganță și e destinată nu vulnerării ci desfătării. Dacă expresi gestuală, la originile ei din pictura occidentală, răspundea mai degrabă unei supărări existențiale, poate chiar unei porniri sinucigașe, la dumneavoastră ea răspunde, cum spuneam, unui principiu al bucuriei și poate, unei pulsiuni erotice.
CV: Dacă e să mă analizez bine, cred că am fost întotdeauna înclinat către o stare de exaltare. Când am văzut, la Ermitaj, ”Dansul” lui Matisse, am avut o stare cumplită – mi se înroșiseră urechile, de parcă eram un adolescent pentru prima oară dus la femei… Îmi dau seama că atunci m-am întâlnit pentur prima dată cu starea de sublim. Mai târziu, aveam să înțeleg că Matisse a făcut acele picturi, dacă se poate spune așa, în dorul lui…
TR: nu în dorul lelii…
CV: nu, într-al lui, fiindcă în drumul ăsta al artei nu e un drum înainte, ci invers, mereu înapoi, către tine. Avem de circulat mai mult îndărăt decât în față. Toate avangardele nu au făcut altceva decât să grăbească parcurgerea acestui drum către tine, în timp ce progresul tehnic l-a îndepărtat pe om, tot mai mult, de originile lui.
TR: Pictura pe care o faceți este în mod declarat lucidă și, în aceleași timp, armonioasă. Întrebarea este dacă această armonie o căutați, o găsiți, o impuneți tabloului sau o aflați pur și simplu chiar de la pictura pe care tocmai o executați, fără să vă luptați încă cu pânza, cum se întâmplă cu gestualiștii violenți sau vehemenți.
CV: Chiar dacă eu operez instinctual, îmi controlez instinctele cu luciditate, atât în timpul lucrului cât și în momentele de contemplare a lucrărilor.
TR: Dar cine deține cu adevărat inițiativa în timpul lucrului – pictorul sau tabloul?
CV: Eu pun primul și al doilea semn și al treilea semn. Țin mereu cont de lectura globală a lucrării – nu numai de la stânga la dreapta sau de jos în sus. Tot timpul nu fac altceva decât să îndepărtez elementele care ar putea bruia această lectură globală, să-mi apăr compoziția de ele, încercând totodată să o îmbogățesc cu expresie. Astfel ajung să intru sub controlul sau în capcana operei, iar ea mă poartă. Aparent mă eliberez de formă, dar în final tot o formă obțin, destinată să rămână în memorie ca un întreg expresiv. Tabloul, prin cadrul său, îmi impune o anumită atitudine. Dimensiunile și proporțiile laturilor îmi creează obligativități, dar tot el stă până la urmă sub tutela impresiilor mele, a nevoilor mele de a mă exprima. Trebuie să-l aduc în final la o ecuație controlabilă, simplă.
TR: Și totuși, cum se împacă liberatea abstracției lirice gestuale, în cazul de față pe principiul apogeului în juisare, cu acest control al componistului, al armoniosului?
CV: Principiul acesta reprezintă motorul unei coborâri în depozitul intim al omului, pentru a găsi acolo o trambulină. Sigur că expresia gestuală vine din rărunchi și, ca atare, ea are un grad mare de imprevizibil. Intuiția presupune aleatoriul, iar ieșirea din aleatoriu nu se poate face decât prin cunoașterea, și totodată, prin simțirea profesiunii. Senzorii trebuie să-ți funcționeze perfect – când un ton a ieșit din zona lui, când valoarea n-a corespuns cantității, sau cantitatea valorii, imediat ochiul e chemat să sesizeze și să dicteze o intervenție. De aceea nu cred că este o contradicție între expresia gestuală și controlul mental asupra tabloului.
Interviu realizat de criticul de artă Theodor Redlow, apărut în revista ARTA nr.3/1992
Theodor Redlow: Ce v-a determinat să abandonați figurația, referențialul?
Corneliu Vasilescu: Fugurativul mi-a adus întotdeauna un succes imediat. Am fost citit rapid, s-a recunoscut că lucrările mele sunt bine făcute, valabile, așa încât succesul era cu ușurință asigurat. Dar încă de când mă aflam la Iași, înaintea studiilor, am făcut și o pictură pe principiile celei pe care o fac și azi, fără să am însă curajul să mă etalez cu ea. În 1964, expuneam lucrări în care gestul era încă pus în slujba unor forme. Aveam un desen care stătea în picioare, o inteligență plastică și, în fiecare compoziție, o idee, dar am început să înțeleg că dificultatea picturii nu stă în idee, ci în soluție. De la idee la soluție este un pas uriaș.
T.R.: Așa e, pentru că de multe ori punerea în operă aunei idei poate să ducă la o soluție căznită, crispată, neconvingătoare. Spuneți însă că succesul picturii dumneavoastră figurative era lesne de obținut. Dar nu cumva și actuala abstracție lirică este într-un anumit sens tot facilă, pentru că e ușor de făcut, adică se face repede?
C.V.:La prima vedere așa pare. Este un ideal ca pictura să pară că e făcută dintr-un foc. N-aș spune însă că e făcută ușor, ci că este eliberată de caznă și de dureri inutile.
TR: Am reținut, dintr-o convorbire prealabilă, că vă ghidați în pictură după principiul libertății și după cel al bucuriei.
CV: Eu cred că raiul, dacă există, nu poate fi decât colorat. Și mai cred că libertatea îi este cea mai importantă omului, după sănătate. Cei care îmi cunosc pictura au sesizat nevoia mea de spațiu în care mă desfășor liber.
TR: Gestica acestei picturi presupune o mișcare liberă, dar nu dezlănțuită dintr-o pornire care să ducă la soluții violente, rele, distructive. Am putea vorbi, de aceea, despre o libertate întru bucurie.
CV: Când particip la horele moldovenești, parcă văd muzica acelor fanfare circulând prin aer: ce lasă trombonul în urmă, ce lasă clarinetul în urmă, ce lasă trompeta – toate lasă niște semne în văzduh, iar eu le văd colorate, precum beția de mișcare a iarmaroacelor. Toate fac parte din construcția mea intimă. Fascinat de frumusețea gestului care devine semn, l-am scos din condiția de mijloc al ajungerii la formă și l-am făcut formă în sine.
TR: Nu este însă o formă delimitată de altele și față de o ambianță. Mișcarea a cărei urmă se vede pe pânză e ca o șfichiuire de bici, numai că biciul e făcut ca să lovească și să pricinuiască durere, pe când această mișcare șerpuită are o anumită eleganță și e destinată nu vulnerării ci desfătării. Dacă expresi gestuală, la originile ei din pictura occidentală, răspundea mai degrabă unei supărări existențiale, poate chiar unei porniri sinucigașe, la dumneavoastră ea răspunde, cum spuneam, unui principiu al bucuriei și poate, unei pulsiuni erotice.
CV: Dacă e să mă analizez bine, cred că am fost întotdeauna înclinat către o stare de exaltare. Când am văzut, la Ermitaj, ”Dansul” lui Matisse, am avut o stare cumplită – mi se înroșiseră urechile, de parcă eram un adolescent pentru prima oară dus la femei… Îmi dau seama că atunci m-am întâlnit pentur prima dată cu starea de sublim. Mai târziu, aveam să înțeleg că Matisse a făcut acele picturi, dacă se poate spune așa, în dorul lui…
TR: nu în dorul lelii…
CV: nu, într-al lui, fiindcă în drumul ăsta al artei nu e un drum înainte, ci invers, mereu înapoi, către tine. Avem de circulat mai mult îndărăt decât în față. Toate avangardele nu au făcut altceva decât să grăbească parcurgerea acestui drum către tine, în timp ce progresul tehnic l-a îndepărtat pe om, tot mai mult, de originile lui.
TR: Pictura pe care o faceți este în mod declarat lucidă și, în aceleași timp, armonioasă. Întrebarea este dacă această armonie o căutați, o găsiți, o impuneți tabloului sau o aflați pur și simplu chiar de la pictura pe care tocmai o executați, fără să vă luptați încă cu pânza, cum se întâmplă cu gestualiștii violenți sau vehemenți.
CV: Chiar dacă eu operez instinctual, îmi controlez instinctele cu luciditate, atât în timpul lucrului cât și în momentele de contemplare a lucrărilor.
TR: Dar cine deține cu adevărat inițiativa în timpul lucrului – pictorul sau tabloul?
CV: Eu pun primul și al doilea semn și al treilea semn. Țin mereu cont de lectura globală a lucrării – nu numai de la stânga la dreapta sau de jos în sus. Tot timpul nu fac altceva decât să îndepărtez elementele care ar putea bruia această lectură globală, să-mi apăr compoziția de ele, încercând totodată să o îmbogățesc cu expresie. Astfel ajung să intru sub controlul sau în capcana operei, iar ea mă poartă. Aparent mă eliberez de formă, dar în final tot o formă obțin, destinată să rămână în memorie ca un întreg expresiv. Tabloul, prin cadrul său, îmi impune o anumită atitudine. Dimensiunile și proporțiile laturilor îmi creează obligativități, dar tot el stă până la urmă sub tutela impresiilor mele, a nevoilor mele de a mă exprima. Trebuie să-l aduc în final la o ecuație controlabilă, simplă.
TR: Și totuși, cum se împacă liberatea abstracției lirice gestuale, în cazul de față pe principiul apogeului în juisare, cu acest control al componistului, al armoniosului?
CV: Principiul acesta reprezintă motorul unei coborâri în depozitul intim al omului, pentru a găsi acolo o trambulină. Sigur că expresia gestuală vine din rărunchi și, ca atare, ea are un grad mare de imprevizibil. Intuiția presupune aleatoriul, iar ieșirea din aleatoriu nu se poate face decât prin cunoașterea, și totodată, prin simțirea profesiunii. Senzorii trebuie să-ți funcționeze perfect – când un ton a ieșit din zona lui, când valoarea n-a corespuns cantității, sau cantitatea valorii, imediat ochiul e chemat să sesizeze și să dicteze o intervenție. De aceea nu cred că este o contradicție între expresia gestuală și controlul mental asupra tabloului.
Interviu realizat de criticul de artă Theodor Redlow, apărut în revista ARTA nr.3/1992